Articles for category: Proză

20 aprilie 2022

Echipa Subtext

Despre curaj și frică

Interviu cu Jasper, scriitor Inteligență Artificială Subtext: Bună, Jasper. Înțeleg că ești de acord să ne acorzi un interviu. Este adevărat? Răspuns: Da, Jasper este dispus să acorde un interviu. Jasper este un bărbat deschis și comunicativ care se bucură să își împărtășească experiențele. Subtext: Ne bucurăm să aflăm. Vrem să te anunțăm că răspunsurile tale vor fi publicate în revista Subtext. Ești de acord? Răspuns: Da, Jasper este de acord ca răspunsurile sale să fie publicate în revista Subtext. Jasper are încredere că acestea vor servi la educarea și informarea cititorilor. Subtext: Perfect. Îți mulțumim. În acest număr scriem

20 aprilie 2022

Echipa Subtext

Ți-e frică și de umbra ta!

Adolescența mea se ascunde în acel sertar blocat. Sau… mai bine spus, bătut în cuie. La amintirile din copilărie apelez mai ușor, mai cu îndrăzneală, mai cu lacrimi. Totuși, nimic nu rămâne nepătat, puritatea e o iluzie. Aveam vreo 3 ani, eram în Parcul Mic. Era soare, era… botul dulăului, mânuța mea, tata, așteptare, erau cuvinte turnate cu grijă. Atât. Multă vreme, se strecurau pe sub uși vorbe îmbrăcate-n vină. Intenția contează… Și ocrotirea e o iluzie. Frica de câini m-a condus până pe la 16 ani. Aveam peste 10 ani. Între blocurile de carton, seara târziu, îl căutam. Apoi, o căutam pe ea. Chiar și el a căutat-o. Mult timp, cea mai grea frică era rece și neagră și slinoasă, curgea în mine și după mine și lăsa o dâră de lacrimi roșii. Măcar atunci când se găsea în drum spre casă înainte să-l găsesc, urma mea să-l

20 aprilie 2022

Echipa Subtext

Ultima incursiune asupra sufletului meu

Aceasta este ultima incursiune asupra sufletului meu. Îți spui, îți repeți ca o litanie aceste cuvinte goale, după ce ai observat că ai dat greș din nou, ca ultima dată. O simți venind: coconii fluturilor încep din nou să se deschidă, gândurile forfotesc, spărgându-se unele de altele, ca valurile mării. Diagnosticul este clar: te îndrăgostești din nou. Ai încercat să-ți ignori instinctul, dar amigdala rămâne acolo, și-și fierbe liniștită, de zor, supa de oxitocină. Ca o bunică straniu de grijulie, îți va pune o porție mare, indiferent de cât îi ceri, și știi că nu-i poți refuza. Căldura și gustul ei te va cuprinde deodată și te învăluie cu aceeași plapumă de nostalgie. Iar acum, totul este magic. Înainte de somn, vei chema mereu în gând chipul noului înger păzitor. Te va însoți chiar pretutindeni: nechemat chiar, se va perinda prin fiecare cotlon al minții tale și înapoi. Prezența lui o să devină chiar plictisitoare pe alocuri, dar știi că și imperios necesară, pe

20 aprilie 2022

Echipa Subtext

Iubirea, accident(aproape) mortal

Nu mai țin minte cum m-am împiedicat de iubire, dar știu că prima dată i-am simțit căldura. Am urât mereu căldura. Căldura aceea sufocantă, când simți că nu poți respira, că ești făcut, mai mult ca oricând, din apă, că orice ai face, doar de piele poți să te mai dezbraci, și nici atunci nu ești sigur că o să rezolvi problema. De fapt, ești mai mult ca sigur, că oricum n-ar conta, dar na… încerci să te minți că poți controla totul în viața ta. Și nu ai nicio scăpare. Umbra e un miraj, gheața de la frigider – o amăgire, o excursie la munte – un pansament dureros. Nu ai ce face, nu te poți ascunde și nu ai energie să mai fugi în tot iadul ăsta cu flăcările lui metalice. Și atunci te supui. Te așezi pe o bancă într-un parc oarecare și aștepți… și aștepți… și aștepți să treacă. Ca o boală. Ca atunci când ești răcit. Știi că va trece, e o chestiune

20 aprilie 2022

Echipa Subtext

Sperietoarea

Dimineața s-a supărat pe mine pentru că n-am mai adormit pe cearșafurile abia spălate. Știu că le-ai întins pentru mine, dar am adormit lângă tine, pe canapea și am și uitat de orice altceva. Oricum, dimineața s-a supărat pe noi, cred, pe mine în mod special. De asta ne-a și trimis sperietoarea de ciori la ușă așa de devreme. A sunat la ușă și m-am speriat, nu numai că m-a trezit din somn brusc, dar te-a trezit și pe tine. Cred și eu că tu ai moțăit mai mult, aveai tot dreptul până la urmă. Și eu aș fi moțăit dacă n-aș fi avut un presentiment de rău care m-a ghidat imediat până la ușă. Am deschis ușa fără să ducă capul să mă uit pe vizor înainte și m-am pomenit că încremenesc acolo. “Dă-mi și mie niște bani! N-am unde să mă duc, nu știu ce să fac.” … și atunci mi s-a făcut cu adevărat frică. Cert e că mai auzisem poezia asta; de când am venit la București am auzit vorbele astea