Sari la conținut

Aceasta este ultima incursiune asupra sufletului meu

de Irina Ciurlică-Crețu

@irina.c.c

Aceasta este ultima incursiune asupra sufletului meu. Îți spui, îți repeți ca o litanie aceste cuvinte goale, după ce ai observat că ai dat greș din nou, ca ultima dată. O simți venind: coconii fluturilor încep din nou să se deschidă, gândurile forfotesc, spărgându-se unele de altele indiscernabil, ca valurile mării. Diagnosticul este clar: te îndrăgostești din nou. Ai încercat să-ți ignori instinctul, dar amigdala rămâne acolo, și-și fierbe liniștită, de zor, supa de oxitocină. Ca o bunică straniu de grijulie, îți va pune o porție mare, indiferent de cât îi ceri, și știi că nu-i poți refuza. Căldura și gustul ei te va cuprinde deodată, învelindu-te cu aceași plapumă de nostalgie. Iar acum, totul este magic. Înainte de somn, vei chema mereu în gând chipul noului înger păzitor. Te va însoți chiar pretutindeni: nechemat chiar, se va perinda prin fiecare cotlon al minții tale și înapoi. Prezența lui o să devină chiar plictisitoare pe alocuri, dar știi că și imperios necesară, pe deasupra.
Simple aspecte ale vieții, odată neglijate, vor prinde culoare și vor înflori în tine bucurii neprihănite. De la păpădiile ce cresc între asfalturi, la mirosul cafelei cu lapte; răsăriturile de soare, prăjiturile cu ciocolată și filmele romantice, toate îți vor produce un dor călduț în tine. Devii treptat un om diferit. O euforie liliachie năvălește peste tine: razele soarelui sunt mai blânde, discuțiile din zori devin interminabile, și parcă lumea nu e chiar așa de rea. Al naibii, fain mai e să fii îndrăgostit.

Până când totul se năruie.
Știai că vine momentul ăla. Știai, ți-ai spus, te-ai avertizat, te-am avertizat, cu toții. Știai prea bine repercursiunile și totuși? Pare-se că ai rămas la fel de imbecil ca și ultima dată. Te-ai lăsat a fi victimă cu bună știință. Te-ai lăsat purtat de aripile iubirii, dar ți-au fost brusc tăiate, și astfel ai căzut de la altitudine maximă în gol. Acum cine să te mai scoată, când greutatea te smulge din aerul rarefiat cu o forță copleșitoare? Să înțelegi ce înseamnă hăul; asta se poate întampla doar când te afli în el. Poți să constați spațiul în care te afli, dar ochii tăi nu-l vor mai putea cuprinde.Castelele încep să se dărâme, stelele încep și ele să cadă, odată cu tine. Tot cerul se așterne peste creștetul tău.

Încep din nou să-ți vâjâie gândurile, de data aceasta ca niște uragane năucitoare. Iubire, ură, iubire și iar ură. Oare asta se află în rafalele de vânt ce-ți brăzdează pielea ca șfichiul unui bici?

Dar stai, oprește-te. Observă, reflectă! Încă zbori. Nu ți-au fost tăiate încă aripile, iar cerul nu a căzut încă. Iubirea îți zâmbește dulce, cu o privire aproape dureros de nevinovată. Asta dacă ochii nu-ți joacă feste, și de fapt, ți-a îngrădit ea sufletul cu mărăcinii disperării. Sau poate ai făcut-o chiar tu. Mai întâi, ai auzit murmurul în surdină al neliniștii. Dându-i ascultare, chemarea a crescut încet, încet, până când a devenit o hipnoză irezistibilă.

Odată ce te-a prins în mrejele ei, te-a condus spre eșecul sortit. Mergând cu picioarele goale în grădina neîngrijită de un amar de vreme, ai călcat de unul singur pe spini. Iar acum îți privești mirat picioarele însângerate.Așadar, al cărui glas îi vei da ascultare? Cel al ființei iubite sau al resemnării ce-o anticipezi, din moment în moment? Bombele stau să cadă, dar tu rămâi expus, în mijlocul lanului de flori uscate. Explozia îți va invada firea, iar tu, negreșit, vei fi mistuit cu aceași flacără pe care ai lăsat-o nesupravegheată. Până la urmă, ai fost sau nu prost?

Începi să pui totul în balanță. Talerul se înclină ba pe o parte, ba pe alta: suferința ce își așteaptă momentul de a te șfichiui, dar și fericirea intoxicantă pe care încă o simți. Zâmbetul dulce ce-ar putea ascunde atât un vicleșug, cât și o minune divină. Ai putea sta o eternitate pe ganduri, însă condiția ta de om își spune cuvântul: doar esența va rămâne intactă atunci când coaja va începe să se crape. Și atunci, merită să te gândești: Acesta va fi cumulul trăirilor mele. Vor merita, în cele din urmă? Merită să îmi sucomb cu sabia iubirea? Sau trebuie să îmbrac armura, pentru a încerca să înving frica de a iubi?

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: