Sari la conținut

Iubirea… accident (aproape) mortal

de Maria-Cristina Ștefan

@miracriswonders

Nu mai țin minte cum m-am împiedicat de iubire, dar știu că prima dată i-am simțit căldura. Am urât mereu căldura. Căldura aceea sufocantă, când simți că nu poți respira, că ești făcut, mai mult ca oricând, din apă, că orice ai face, doar de piele poți să te mai dezbraci, și nici atunci nu ești sigur că o să rezolvi problema. De fapt, ești mai mult ca sigur, că oricum n-ar conta, dar na… încerci să te minți că poți controla totul în viața ta.

Și nu ai nicio scăpare. Umbra e un miraj, gheața de la frigider – o amăgire, o excursie la munte – un pansament dureros. Nu ai ce face, nu te poți ascunde și nu ai energie să mai fugi în tot iadul ăsta cu flăcările lui metalice. Și atunci te supui. Te așezi pe o bancă într-un parc oarecare și aștepți… și aștepți… și aștepți să treacă. Ca o boală. Ca atunci când ești răcit. Știi că va trece, e o chestiune de timp, dar deocamdată, te resemnezi. 

Așa și cu iubirea. E inevitabilă. Și imprevizibilă. Și impulsivă. Și dementă. Și maniacă. Și geloasă. Și posesivă. Nici nu știi ce o apucă deodată așa. E inevitabilă. Cum e canicula în Bărăgan, aici la mine. Dar trece. Nu are rost s-o grăbești. Și mai rău faci, că se încăpățânează și rămâne și mai mult, doar așa de-a naiba, ca să te enerveze. Așa că mai bine taci și asculți liniștit, lecția. O accepți, așa cum accepți supa și paracetamolul când ai febră. Nu-ți plac, nu le vrei, dar ce să-i faci? Cineva dintre voi trebuie să fie adultul în toată șarada asta. Și atunci o lași să-și facă damblaua. O lași să te surprindă la două dimineața când, în sfârșit, reușiseși să adormi. O lași să te amețească dimineața la cafea. O lași să te mintă la apus ca va fi pentru totdeauna. O lași să te certe. O lași să se isterizeze. O lași să râdă și să plângă în același timp. O lași să te facă să te îndoiești de sănătatea ta mintală. O lași să-și facă vacanțele cu tine. O lași să-ți strice toate amintirile viitoare legate de locurile respective. O lași chiar să-ți cunoască mama. Groaznic. Femeia care ți-a dat viață e o victimă colaterală. Total nedrept și nemeritat. Nu te judeca prea aspru. Nimeni și nimic nu-i poate rezista, așa că ai face bine să te ierți încă de pe acum. Dar mai ales, o lași să-ți spună cât de importantă este ea în viața ta. Viața ta, care, până la întâlnirea cu ea, nu însemnase nimic. Liniștea, plăcerile tale nevinovate, prietenii tăi, pasiunile tale, libertatea ta – niște nimicuri egoiste.

Apoi o lași să… te lase. Devine din ce în ce mai capricioasă la început. Neagă așa ceva, evident. Pe urmă, începe să găsească tot felul de scuze la întâlnirile cu tine, până atunci, efectiv, sufocante. Se distanțează treptat, crezând sincer că așa îți face mai puțin rău. Pe naiba, nu există tortură mai mare decât ,,let me down easy’’ ăsta. 

Dar în fine, suporți, așa cum suporți canicula în august, în câmp deschis. Resemnat și demn. Sau mă rog, demn, impropriu spus. Demnitatea ți-a fost furată din primul moment când a apărut, obraznic, pe nepusă masă, lipsită de respect și de sensibilitate. Știi că va trece. Știi sigur că va trece. Doar nu e prima oară când te împiedici de ea. Deci, cu o ultimă sforțare, primești curajos , lovitura finală: ,, Nu te mai iubesc’’. Aici poate devenicreativă, ce-i drept. Din variațiuni pe aceeași temă, amintim: ,,Simt că nu mai suntem ca la început’’, sau, ,,Nu ești tu de vină, eu sunt’’, (sună mai bine în engleză – ,,It’s not you, it’s me’’) sau, preferata mea, ,,Ramânem prieteni, contezi foarte mult pentru mine, nici n-ai idee cât’’.

Aș avea eu o idee cât, dar…
Perfect. Mai e puțin până la vară. Sunt tot în Bărăgan, tot în câmp deschis. Te aștept să mă împiedic din nou de tine, pentru că vei veni. Ambele veți veni pe ceas elvețian. Și tu, și canicula. Puțin contează că eu urăsc, de-a dreptul și de-a stângul, căldura.

Și când mă gândesc că mai e atât de puțin până la vară…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: