nec spe, nec metu

De Sebastién Rieux

apatie morală, moartea sufletului,
trăiesc sobrietatea unui roman de Dostoievski
în lumea unei comedii de Caragiale.
monologul unei jucării stricate,
simt dureri de oase
și rupere de cartilaje,
întortochere de venule, arteriole și capilare.
dorul moare asemenea pasiunii.
de la « un timp pierdut »
la prinț de rai cu un picior în iad,
mă simt murdar în prezența frumuseții tale,
murdar la un nivel patologic.
sărut reflexia din oglindă
știind că aceasta îți era imaginea
când m-ai făcut să mă simt bărbat,
însă sângele de pe cămașă mea se răsfrânge
și ai lăsat prăpăd în urma ta.
mi-ai promis a-mi fi pronume posesiv
într-o frază complexă, vidată de ordinar,
dar promisiunile făcute în luna de miere
se cristalizează și cedează,
iar Dumnezeul salvării e de negăsit.
o lună plină, plină de iluzii
suficient timp cât să-mi aduc aminte
când m-ai iubit, dar și când n-ai mai făcut-o.
aș fi iubit și vântul pe care-l lași în urmă,
pământul pe care-l calci, oricare dintre cele patru elemente
te-aș fi iubit pentru o eternitate,
dar s-a ajuns de la neant la absolut și de la absolut la neant.

Instagram: @sebigu23

Lasă un răspuns

SUBTEXT
%d blogeri au apreciat: