O iubire până la capăt

Mie nu mi-e clar dacă sinuciderea e un act de curaj sau de lașitate. Dar știu sigur că e un subiect foarte complicat. Discuțiile pot proveni din plan teoretic, vorbim despre, așa, în general, sau în urma unei întâlniri concrete, din viața reală, cu uriașa temă a morții alese.

Acest articol descrie întâlnirea mea cu a doua posibilitate. Este vorba despre cazul cuplului de pe strada Barbu Văcărescu din București. Doi oameni în vârstă care au ales să se arunce împreună de la etajul 7, spre mai bine poate. S-a întâmplat ca în acel moment, pe 23 septembrie 2022, să fiu în acel bloc, la acel etaj. 

Povestea acestui cuplu m-a impresionat foarte mult. Am ales să scriu și să descriu pentru că experiența reală oferă un soi de ancorare în realitate, imposibilă în discuțiile teoretice, deseori pur speculative. Poate e ceva de învățat de aici. 

București, Barbu Văcărescu, 23 septembrie 2022

Când scriam pentru doctorat și citeam despre umbră, am reținut de undeva idee asta: dacă te uiți suficient de mult timp în umbră, umbra se uită înapoi la tine. Nu mai știu cine a scris-o, probabil Jung. Sau poate Heidegger în Eterna reîntoarcere a aceluiași. Îmi amintesc că prima dată când am citit-o, m-a trecut un fior teribil. Conține ceva puternic. Dacă te uiți la… se uită înapoi la tine. Eu am ales să mă uit. 

Care sunt limitele până la care avem voie să ne uităm, să punem întrebări? Există limite? Cred că dorința de a afla ce se întâmplă după moarte este, în esență, simplă. E o nevoie. Dacă ai afla ce se întâmplă după, poate trăitul ar fi mai ușor. Totuși, ceva paradoxal se perpetuează aici: știi că nu poți să afli, dar asta nu te oprește să continui să întrebi. 

Dacă te uiți, se uită înapoi. Eu am ales să mă uit. Atunci și acolo, pe Barbu Văcărescu, am ales să mă uit… în jos.

Etajul 7, ora 13

Știu că era ora 13 pentru că m-am uitat la ceasul calculatorului. Voiam să știu cât a durat încercarea mea de a citi coerent la microfon o carte. Mi-am dat seama că eram de ceva vreme acolo și că ar trebui să ajung în alt loc. Z a remarcat pe fereastra închisă că în stradă sunt mașini de poliție și salvarea. Am presupus că s-a întâmplat ceva, dar nu am deschis geamul să ne uităm. Oricum erau mulți copaci și nu se vedea mai nimic. Ne-am luat la revedere. Z a deschis ușa de la intrare și eu am ieșit. Pe hol era un polițist. 

Am vrut să mă duc spre lift, dar polițistul m-a oprit și mi-a zis să cobor pe scări. Z l-a întrebat ce s-a întâmplat, iar polițistul a răspuns rece: doi oameni s-au aruncat de la etaj. Am auzit ce-a zis, dar n-am procesat. Am început să cobor pe scări, cumva mecanic. La etajul 6 era alt polițist postat, la fel, în fața ghenei. M-am întrebat: dar de ce sunt polițiști la fiecare etaj? Faptul e oricum consumat. 

Am continuat să merg, dar acum mintea începuse să proceseze ce a auzit la etajul 7, iar ritmul mersului a devenit mult mai lent. M-a cuprins o stare foarte bizară, pur și simplu nu îmi trecea niciun gând prin cap, în afară de ultima informație auzită, acum repetată încontinuu și foarte rar. Am coborât încet scările și am ajuns la etajul 5. Dar la acest etaj, în fața ghenei, nu mai era niciun polițist. M-am oprit. Abia acum am procesat ce a spus polițistul. Fereastra ghenei era deschisă. Pe hol nu era nimeni. Ritmul, până acum foarte lent, ca în reluare, parcă începea să recupereze agitat ce a pierdut.

Probabil că în 2-3 secunde am rulat în minte următoarea înlănțuire de gânduri: doi oameni s-au aruncat de la etaj, pe stradă sunt mașini de poliție și salvarea, probabil că s-a întâmplat de puțină vreme, probabil că oamenii sunt încă acolo din moment ce și mașinile sunt, dacă privești pe geamul ghenei, cel mai probabil, o să-i vezi. Vrei să-i vezi? Vreau. Nu, nu vrei să vezi așa ceva. E cumplit, o să vezi ceva cumplit. Nu, nu e cazul, îți poți imagina cum arată, nu are niciun rost să-i vezi în realitate. Ce poate fi diferit? O să te marcheze ce o să vezi. Pleacă. E rușine să vrei să-i vezi așa. Imaginează-ți cum e și cel mai probabil o să ai dreptate. Nu e nimic de privit aici, pleacă. Nu! Vreau să-i văd. Vreau să știu cum arată în realitate moartea aleasă. 

Am intrat în ghenă. Am așteptat o secundă și apoi m-am uitat pe fereastră în jos.

N-am văzut nimic. Pe asfalt nu se vedea nimic. Am privit ambulanța și echipajele staționate pe stradă, erau niște oameni tineri. Din limbajul lor corporal am înțeles că nu mai era nimic de făcut. Aveau privirile abandonului. Mi-am zis: ce meserii complicate, să fii martorul acestor lucruri teribile. M-am retras. M-am gândit că probabil copacul din față blochează imaginea, ceea ce a fost o mare ușurare. Dar apoi m-am întrebat de ce mai sunt încă acolo echipajele și ce așteaptă. Așa că am privit din nou pe fereastra ghenei, în jos. Și atunci i-am văzut. 

Nu erau pe asfalt. Erau la baza blocului.

S-au aruncat de la etajul 7 ținându-se de mână

Dintr-un motiv neînțeles, m-am așteptat să fie pe asfalt. Nu erau pe asfalt. Erau căzuți pe pământul din grădină, la 2, 3 metri de bloc, aproape de un copac, dar în sigurul loc perfect curat. Domnul era în stânga, iar doamna în dreapta, unul lângă altul. 

Erau acoperiți cu folii aurii, dar se vedea foarte clar legătura dintre ei, marcată prin gestul fizic de a se ține de mână, păstrat în cădere și după. Nu numai că se vedea clar cum s-au ținut de mână, dar aproape că puteai citi momentele de dinainte de a se arunca. 

Deseori presa exagerează cu titluri bombastice: s-au aruncat ținându-se de mână. Dar în acest caz, titlul este corect. Mai târziu am citit că s-au aruncat ținându-se de mână, conform declarațiilor unei doamne din blocul vecin, care, probabil, i-a văzut chiar atunci.

Deasupra lor plutea un soi de, nici nu știu cum s-o numesc… legătură nedistrusă de moarte. Pur și simplu era vizibilă, așa întinși pe jos cum erau și acoperiți de foliile aurii. Distanța dintre ei era de aproximativ 1 metru și știu că m-am gândit: cum e posibil să cazi așa, unul lângă altul, în singurul loc perfect curat, fără plante, din grădină? Perfect simetric, ca și cum s-au înțeles cum o să fie după ce cad, ca și cum poți să controlezi căderea. Părea munca unui scenograf. Dacă scena ar fi fost dintr-un film, ai fi zis că asta nu se întâmplă în realitate, ar părea fals. Dar da, se întâmplă. Pur și simplu erau așezați… estetic. Nu știu cum să zic altfel. M-am așteptat să văd ceva extrem de urât și am văzut total altceva, am văzut iubirea într-o formă tulburătoare. Era ceva cumplit și profund frumos în același timp. Au plecat ținându-se de mână, iar cineva, cumva, pare să fi fost de acord cu ei pentru că le-a permis să continue să se țină de mână în cădere, după și – sper eu – și sus. 

Unde ajungi după ce mori?

Răspunsurile despre ce se întâmplă după ce mori sunt, până la urmă, alegeri personale. Eu am găsit un astfel de răspuns într-un film. Acolo unde explicațiile realității se epuizează, filmele reușesc să-mi ofere o poveste credibilă, în ciuda faptului că e ficțiune: The Invention of Lying (2009, r. Ricky Gervais).

În scena de la final, fiul îi explică mamei ce se întâmplă după ce mori. Explicația are loc într-o lume în care, până acum, nimeni nu a mințit niciodată: 

Sinuciderea asistată e o formă de iubire

Habar n-am dacă sinuciderea e curaj sau lașitate. Această poveste mie îmi spune multe despre curaj. Probabil că niciun alt exemplu din viața mea nu surprinde mai bine ideea curajului. Am văzut ghena. Fereastra e îngustă, nu e un spațiu accesibil cu ușurință. Nu încap două persoane în același timp. Ceea ce înseamnă că, mai întâi, a ieșit o persoană și a așteptat pe muchia exterioară, îngustă să iasă și cealaltă persoană. În ghenă, polițiștii au găsit un cadru de mers și un baston.

Imaginează-ți cât de complicat trebuie să fi fost să escaladeze fereastra. Doi oameni în vârstă de 90 de ani. Mă tulbură imaginea asta. Discuția despre sinuciderea asistată ar trebui deschisă pe mai multe canale și în România. Lucrurile sunt de o complexitate uriașă. În fața unei boli incurabile, sinuciderea asistată înseamnă demnitate. Dreptul la o moarte decentă. Atât. E atât de simplu. 

Pe undeva, mă liniștește ideea că ceva, cumva a fost acolo, lângă ei, mai presus de lumea fizică și dincolo de cuvinte. Așa am citit în ce am văzut, privind spre ei, de sus în jos, dar de fapt, ei fiind sus și eu jos. Acum cred că atunci când vorbim despre sinucidere, ar trebui să vorbim și despre iubire. Pentru mine, legătura a devenit acum evidentă. Un film care explorează cu o finețe extraordinară legătura dintre iubire-boală-moarte este Amour (2012, r. Michael Haneke). Cred că în acest film se regăsesc fiori din povestea cuplului de 90 de ani din București care a pornit împreună spre altceva.

Eu l-am revăzut chiar în acea zi. Mi se pare în acord cu energia evenimentelor din Barbu Văcărescu, 23 septembrie 2022. 

Mulțumesc că ai citit.

Sursă imagine afiș: imdb.com

Lasă un răspuns

SUBTEXT
%d blogeri au apreciat: