Îi vedea pe toți cum aleargă, cum îi taie calea, îl prindeau din urmă. Era prima dată când participa într-un maraton și totul fără măcar să vrea… Din ziua în care Patrick se înamorase ca un dobitoc de dansatoarea de step, simțise că soarta lui e pecetluită, ba chiar se hotărâse să facă tot posibilul să împiedice vreo nenorocire de felul celor care de obicei însoțesc genul asta de efuziuni.
Avea un al șaselea simț care-i dădea de veste de fiecare dată, și chiar dacă nu l-ar fi avut, nu trebuia să fii vreun deștept să-ți dai seama că Patrick nu era neaparat un norocos sau vreunul din cei înzestrați cu fler și care întorc în favoarea lor orice situație. Nu. Băiatul ăsta, mereu pe drumuri și mereu în agitație, cu buzele subțiri și pantalonii lăsați ușor pe șolduri, cu părul tuns prea scurt pentru a evita senzația de cap pătrat, cu cămăși la fel, dar în mai multe culori, ca să nu piardă timpul alegând cu ce să se îmbrace de fiecare dată, tare în gură și slab de înger, băiatul ăsta, deci, se îndrăgostea așa cum bețivii mai cer o sticla și încă una.
Se îndrăgostea de oricine, găsind imediat argumente pentru bătăile inimii lui prea săltărețe ba o sprânceană, ba un umăr alb, ba pistruii adorabili, ba o pereche de cercei care-i stăteau nu-știu-cum, ba accentul provensal sau basc sau ceh sau trecutul semisemit al vreunei roșcate, ba chiar părul ei roșcat așezat în bucle sau în dezordine, de obicei amănunte disparate care-l îndreptățeau la dragoste și deficit de atenție și-l făceau sclavul sinecdocii amoroase a iubirii întregului pentru parte.
De fapt, Patrick se îndrăgostea de fiecare dată de el, întâi de ideea și apoi de faptul că e îndrăgostit, că poate să fluiere și să sară-n sus cu ocazia asta, și fiecare din cele dinainte amintite devenea o parte din el, partea pe care vreme de câțiva fluturi în stomac o iubea cel mai mult, adăugând sare și piper relației cu sine însuși.
Așa și acum, când alerga cu limba de-un cot printre pinii pitici, gâfâind la stânga lui Patrick și înjurând în gând amorul propriu al prietenului sau care-l băgase în beleaua asta și în toate celelalte.
Din ziua în care intraseră în curtea sanatoriului la îndemnul lui Patrick care auzise de exemplarele rare și periculoase pe care doctorul le administra acolo și pe care spera să le poată fotografia, știuse ca n-o sa fie ușor. Doctorul îi primise bine, râzând de curiozitatea lui Patrick și de interesul lui pentru dezaxații fără speranță, automutilați și vomitivi din saloanele de la demisol, și le promisese un tur extins încă din a doua zi.
Dimineața mânca ceva din ce-i dăduse prietenul său și-l urmă la întâlnirea cu doctorul, în fața intrării principale. Doctorul era jovial, îl mângâie și se juca cu el, apoi cerceta aparatele lui Patrick, dând din cap la vederea genții ticsite cu obiective, un suvenir care-i costase pe amândoi o goană de câteva minute bune de la o casa de amanet până în mansarda în care Patrick stătea pe atunci împreună cu profesoara sa de muzica.
Patrick era nerăbdător și se juca nervos cu catarama genții, când doctorul întoarse capul către intrare. Ușa se deschisese și în ea stătea o femeie blondă, înaltă, îmbrăcată în costum de călărie. Cizmele înalte peste pantaloni bufanți, o tunică din piele moale și o cravașă completau aerul androgin al femeii care le zâmbea în colțurile gurii. Ea e Stela, spuse doctorul luând-o pe după umeri.
Femeia, care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, întinse mâna către Patrick, apoi către el, în joacă. E clar, zise el când văzu mâna tremurândă a lui Patrick și apoi gestul sau nervos de a-și privi ceasul imediat dupa aceea. Așa face de fiecare dată când se simte stânjenit, își mai spuse, ceea ce în cazul lui Patrick echivală cu primii fluturi în stomac, starea de incubație a unei slăbiciuni cronice. Au intrat în saloane și Patrick făcea poze, în timp ce doctorul îi povestea fiecare caz în parte cu un aer care-l făcu să se întrebe dacă cei de dincolo de geam nu sunt de fapt împăiați, material didactic pentru lecțiile lui ocazionale, ca cea de azi.
Stela îi urmă puțin mai în spate, atingând cu cravașa câte o crăpătură din perete și uneori mânerul de aramă al vreunei uși de salon. Sanatoriul fusese până nu de mult un conac pe care stăpânii îl părăsiseră cu direcția America, lăsând în urmă camere goale, o fântână și un act de proprietate pe numele consiliului districtual.
În timp ce simțea că-și dă sufletul coborând panta abruptă și încurcându-se în picioarele unui alt alergător, își aminti cum în ziua aceea la sanatoriu, Patrick, pregătindu-se să facă o fotografie sau alta, aștepta până ce în cadru apărea și Stela, sau chiar forță perspectiva, făcându-i loc fără ca ea să-și dea seama. Seara se retrăseseră în camerele largi ale conacului, în aripa în care locuia doctorul și unde le pregătise și lor un loc de stat peste noapte. Era răcoare și mirosea a iarbă și a vară.
Stela, care se dovedise a fi nepoata doctorului, le povesti la cină, după al treilea pahar de vin, cum în tinerețe locuise în capitala și studiase baletul pe banii unchiului său, pe atunci ceva mai în putere și cu reputația întreagă. Primise chiar și un rol destul de important pentru o studentă de condiția ei într-un spectacol ce urma să debuteze în stagiunea următoare, când un accident la călărie o lăsase fără controlul asupra coapsei stângi, care începea să tremure când te așteptai mai puțin. De aceea, s-a văzut nevoită să renunțe la balet, însă nu și la călărie.
A descoperit în schimb că spasmele piciorului îi dau un aer special atunci când pășește, un fel de frenezie care seamănă cu fragmente dintr-un dans tribal, iar mai încolo, când încălțările cu talpa tare și sonoră și-au făcut loc și în moda feminină, a început să danseze step cu o ușurință care aproape o făcea să uite de nenorocirea ei. Acum venise aici, la sanatoriu, pentru a-i învăța step pe bolnavii pe care unchiul ei ii folosea în experimente descrise ca terapii alternative.
Mulți sufereau de spasme asemănătoare și i s-a părut o idee bună să pregătească pentru iarna următoare un spectacol care să aducă sanatoriului fonduri și unchiului sau o imagine ceva mai bună. În același scop se implicase în organizarea unui maraton în care femei și bărbați urmau să concureze cot la cot, și pe care ea visa să-l câștige. Se pregătea pe ascuns, în orele în care unchiul său o știa plecată la călărie, legându-se cu frâul de brâu și alergând pe jos kilometric întregi în timp ce biciuia calul mai tare și mai tare.
Acum, când alerga lângă Patrick fără să știe cât mai e până la sosire sau dacă or să ajungă vreodată întregi acolo, toate astea i se păreau ridicole. Costumul lui Patrick, prea strâmt chiar și pentru pieptul său, numărul care-i căzuse de la genunchi și în care se împiedicase el de vreo două ori, peruca împinsă aproape de ceafă, povestirea Stelei în care-i destăinuise visul său de a câștiga maratonul pentru a fi prima femeie din țară cu un astfel de titlu, promisiunea lui Patrick da, o să concurez eu în locul tău, nu se poate, n-ai putea, e nebunie, nu cu piciorul tău, o sa mă deghizez, ai să vezi, apoi noaptea în care i-a tras-o femeii chiar în fața lui, în timp ce el dormea în fotoliu, piciorul care-I zvâcnea ritmic, toate îl oboseau și-i spuneau că a văzut prea multe și a trăit prea multe din cauza lui Patrick.
Așa că grăbi pasul, se întoarse și se aruncă la picioarele lui tocmai când acesta dădea să pașească, împiedicându-l. Patrick se prăvăli îndată, antrenând în cădere alți concurenți, până ce totul se transformă într-o masă de oameni osteniți, membre rupte, sânge și praf. Când salvarea îi ajunse din urmă, găsiră în vale câțiva răniți și un câine mușcând cu sete dintr-un bărbat căzut, care încercă să se apere lovindu-l peste fața cu o perucă. Îi luară pe amândoi și plecară fără sirenă și fără grabă spre sanatoriu.
Cursa se suspendă.