de Ștefan Drăgan
câmpul se acoperă cu bomboane de grâu și îngaim: Bobo? dar când se sting luminile, îmi bag capul în apa râului în care cândva zâmbeam sincer. sub buze violeții și pufoase ale unui cer obosit de zi, ce îmi sărută corpul tremurător. în lumina timidă de crepuscul, tot ce zboară se uită. mă poticnesc și cad și-mi umflu obrajii. mă ghemuiesc sub așteptarea unui glaspapir rugos, dar degete moi și văluroase îmi netezesc și rotunjesc asperitățile scârboase și mă desenează în chip de lut. și aud doar curentul. și-mi imaginez că, printre degetul mare și cel arătător, de la picior trec peștișori mi se târăsc apoi pe piept și se sperie de bătăile inimii mele. și orbesc în sânge aproape închegat care se risipește, ca cerneala într-un pahar de apă. cu clor în ochi; (stai, nu sunt la piscina de la Complexul Primăvara). cu nisip apos în ochi, îmi întind brațele spre el și-i mai apuc doar gustul, și i-l pun pe limbă inimii, și-l scuipă. apoi aud un zgomot care s-a auzit dintotdeauna. un zgomot colectiv, auzit cândva și de un copil ce pleoscăia în apă. un zgomot care îmi sparge bășica cu puroi din creier și îl curăță pentru totdeauna. îmi spun: așa încep oare niște Apoteze? bolborosesc și în bule aud cum șoptesc: Teze! blestemat Iordan, înghite pleava asta din mine! sau măcar îneacă-mă. doar fă-mi ceva odată, căci la primul semnal al tău mi-aș ține capul sub apă singur. dar acum taci, și mă las purtat pe un catafalc de alge de apă dulce, rugându-mă să mă speli și să îmi uzi funinginea jegoasă din trupul meu. ca atunci când aruncam apa stătută pe țărâna din ograda bunică-mii. ca atunci când mă aruncam, fericit, în mâinile tale. ca atunci când făceam îngerași în omăt înflorat, de leurdă. și ca atunci când îmi udam buzele uscate, strâmbate într-un surâs copilăresc și tandru, în marea sărată. și după, m-a luat în brațe tata.
