Adolescența mea se ascunde în acel sertar blocat. Sau… mai bine spus, bătut în cuie. La amintirile din copilărie apelez mai ușor, mai cu îndrăzneală, mai cu lacrimi. Totuși, nimic nu rămâne nepătat, puritatea e o iluzie. Aveam vreo 3 ani, eram în Parcul Mic. Era soare, era… botul dulăului, mânuța mea, tata, așteptare, erau cuvinte turnate cu grijă. Atât. Multă vreme, se strecurau pe sub uși vorbe îmbrăcate-n vină. Intenția contează… Și ocrotirea e o iluzie. Frica de câini m-a condus până pe la 16 ani.
Aveam peste 10 ani. Între blocurile de carton, seara târziu, îl căutam. Apoi, o căutam pe ea. Chiar și el a căutat-o. Mult timp, cea mai grea frică era rece și neagră și slinoasă, curgea în mine și după mine și lăsa o dâră de lacrimi roșii. Măcar atunci când se găsea în drum spre casă înainte să-l găsesc, urma mea să-l fi condus la mine. Acum știu de ce Hänsel și Gretel, de ce Crăiasa zăpezii, de ce Narnia… Frica de a pleca și de a nu-i mai găsi la întoarcere era cămașa de forță pe care nimeni nu o vedea, care, cu timpul, a devenit un alt strat de piele, unul gros și tare. Purtam culoarea cimentului și parfumul serilor de vară din cartier.
Mi-era frică și de iarbă și țânțari, de furnici, de pești, de mers la dentist sau cu liftul, de albine sau de unele femei furioase… Foarte des aud că mi-era frică și de umbra mea. Cumva, pe undeva, m- a prins și frica de a-mi exprima opinia, de a ieși din casă, din clasă sau din bancă. Cumva, de undeva, am prins curaj. Apoi, frica de a fi singură a devenit uniforma vieții mele.
Mi-aș dori să pot spune că le-am lăsat pe toate în urmă, dar rămășițele lor se jucau până după ora de culcare pe conturul umbrei mele, făcând-o să tresară. Nu sunt animale de companie, dar în secret le hrănesc din carnea mea și le scot la plimbare pe malul Cortexului Prefrontal Median.
Când eram mică, tata mă ținea în brațe la dentist, mama la analize, bunica acoperea iarba cu pături kilometrice iar bunicul vâna țânțari. Dacă la început era cuvântul, atunci noi am fost dinainte de început. Tot universul s-a așezat la locul său atunci când l-am întâlnit.
În sfârșit – aveam 19 ani. Era acum un an… și atunci mi s-a făcut cu adevărat frică.
Mi se zicea des că-s o fricoasă, dar am înțeles frica adevărată abia atunci când mi-am dat seama că l-aș putea pierde. Umbra mea se umplea, conturul era fluid, culoarea atât de neagră încât perfora pământul și mă trăgea de glezne înăuntru. Distanța fărâmița orice urmă de control. Privind obiectiv, nu erau multe șanse ca lumea să ia sfârșit, dar frica îmi punea ochelari fumurii. Îi simțisem parfumul și înainte, în unele nopți fără somn. Trecea pe lângă patul meu, se juca cu părul meu, îmi cânta cântece de leagăn, dar pleca până dimineață. Nu am înțeles-o pe deplin până în acea săptămână, până m-a înghițit în noaptea operației.
Se întâmplă multora să treacă prin acele momente în afara timpului, în care corpul ți se curbează și te metamorfozezi în omidă. Nu gândac, omidă. O omidă care, în acel moment, pare a rămâne pe veci o omidă, una extrem de fragilă care știe fără dar și poate că nu va mai ajunge la zbor. Te faci paranteză la pământ și nici nu-ți dai seama cum ai ajuns acolo. Tremuri și nu poți respira. În gât ai o grenadă. Devii doar un plâns întrerupt de încercarea de a trage aer, obraji roșii și umflați, buze lăsate și unse cu salivă, cu căpățâna încleștată in mâini, care de fapt nu sunt ale tale, nimic nu mai e al tău, lumea se sfârșește și tu nu poți face nimic.
Am mai avut atacuri de panică și înainte, dar atunci regulile acestui Domino al fricii au fost încălcate. Un nou joc i-a luat locul, așezarea pieselor în picioare, în șir indian, până la epuizare, apoi la capăt – eu, căpitanul. Controlul era și el o iluzie. Piesa 1 cădea peste piesa 2, care cădea peste restul n piese, care cădeau peste mine. O săptămână pare un interval de timp scurt, dar jocul meu interfera cu timpul acordat zilelor, îl frământa și-l lăsa la dospit și ne cocea împreună.
Adevărata Frică îmi orna pielea în cratere sângerii și-mi picta găuri negre sub sprâncene. Înlocuia mâncarea cu terciuri grețoase și fără gust și avea grijă să-mi otrăvească apa și să mă lase să sec. Vorbea în locul meu cu cei din jur, ca să nu mă obosesc, și-mi șoptea noaptea povești de ne-adormit copii ca să nu visez urât. Îmi rodea pielița de la unghii ca să nu-mi pierd timpul tăind-o și mă ungea ea cu sudoare ca să nu-mi irosesc crema. Îmi punea vată în urechi, iar eu nu mai auzeam șoaptele rațiunii.
Am 20 de ani. Acum mi-e frică mai ales de umbra mea. Umbra mea e frica de a te pierde. Mă urmărește răbdătoare. Așteaptă ceva. Știe că vor mai veni momente în care vom face schimb de locuri, iar ea va avea oase și carne și sânge în vene, iar eu o voi privi tăcută. Un cuțit cu două tăișuri e să iubești nebunește, dar nu cunosc pe nimeni mai norocos ca mine.
Instagram: @ioanabalai