de Ștefan Drăgan
băltoace și băltoace și băltoace. e ziua copilului. ziua copilului-râde pe dealul soarelui-apune și copiii fac stropituri, stânga-dreapta, în gaura din râu. și își joacă șotronul pe tălpi neplânse și pietre moi și șlefuite *** iar toaca toacă rostopasca, iar clopotul se trăgea în scorburile unor nuci bătrâni din curțile bunicilor. de Pe Dealuri și Pe Ulița Mică: alunec la vale pe un moale din iarbă crudă, din care am mușca cum mușcai dintr-o piersică plată alunec la vale, cum alunecam pe izvoare, sub o semilună păgână care se lovea cu capul de minaretele din Babadag te țineam de mână, ca atunci, la băltoacă, când adunai pietricele. și zăceam într-o poiană de flori înțepătoare, pistruiate cu gâze și înzăpezite. și simțeam dulce-n gură. și simțeam dulce-n față, și cum mă îmbrățișează pământul. și simțeam cum îți inspir polen. mirosea a sare în aer, ghinde pământii și scoici de râu. și se simțea scorojeala de pe clanță. iar noi ne țineam de mână într-un pat de primăveri grăbite și zgribulite. mă las să-mi doresc să se oprească aici. să mă opresc pe bolovanii cu cochilii de pe plajă, să mă opresc ca o lacrimă de om între două pleoape din case de pe armenească care se uită la Soarele care o usucă. înmărmurește-mă lângă Pisica de nemângâiat. și în fața ușii unde mi se închega sângele o secundă până descuiai și zâmbeai gâdilicios cu sclipici auriu lângă ochi. înmărmurește-mi transpirația de pe mâini și cactușii infloriți din măruntaie în gara de nord. înmărmurește-mi și bătaia neastâmpărată a unei inimi încleștate de firișoare din tulpini de păpădii. Omul Aproape Vechi, culmea, îmi va arunca mie firimituri de iubire, de fluturi, de flori mici de zâmbile. de nisip și scoici, stabilopozi și povești înconjurate de brațe între-ncrengurate ca lăstari tineri de salcâm. mă va hrăni, dar va înțepeni în chip de lut veșnic reavăn și trup de murmură, doar ca să mai poată zâmbi când ți-o mai fi simțind Soarele și va călăuzi cu focul plăpând al unei brichete mov. *** dar acum râd și pleoscăi cu picioarele în băltoace. zâmbind ca atunci. iar șotronul mi-a dus talpa pe o piatră mică și înțepătoare ca un arici de mare. sub apa cu alge văd figura de piatră o zac într-un petic moale de iarbă de mătase la marginea unui pârâiaș de colină și-n pământ se adâncește rămânând doar cu capu-i argilos afară, să guste din Soare. și iarăși zâmbește, la umbra unei coji de nuci. și lutul veșnic reavăn se usucă pe veci în zâmbetul mângâiat de tine. din pământ te-am scos și în aproape pământ te întorci, Omule.
