Interviu realizat de Anca Mocănașu cu Ioan-Vasile Postică: „Vreau să reușesc să produc imagini prin care să prezint publicului latura negativă a omului, o icoană inversă.”
Ioan-Vasile Postică are 23 de ani și este originar din Chișinău. A locuit acolo până la vârsta de 18 ani și a studiat pictura la Liceul Academic de Arte Plastice „Igor Vieru”. Studiile superioare le-a continuat în România, la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (UAD) și de peste un an locuiește în București.
Consideră că legătura dintre artă și societate e foarte slabă și că, în general, artiștii nu au interes să vină spre public, să încerce să îl cunoască și să lucreze cu el. Este pasionat de cultura anime încă de când era copil și crede în impactul ei asupra societății, iar colajul reprezintă forma de arta prin care vrea să interacționeze cu oamenii.
Despre colaje
– Cum ai început să faci colaje?
– Când am terminat universitatea a venit și cea mai mare provocare pentru că atunci am realizat că sunt șomer și că trebuie să exist cumva, să îmi vând arta, iar asta m-a făcut să înțeleg că banii sunt rodul cooperării sociale.
„Eu cum cooperez social cu arta mea, ce aduce arta mea oamenilor?”
Întrebarea asta m-a pus în poziția în care trebuia să-mi dau seama, cu adevărat, ce vreau să împărtășesc societății. Arta tradițională, pe care o practicasem până în acel moment, e un fel de artă pentru artă. Voiam să comunic cu oamenii, să le ofer ceva, iar pentru asta trebuia să fiu sincer, pasionat și interesat din tot sufletul de ceea ce fac, fără orgolii și demonstrații vane de măiestrie.
Colajul a câștigat…
După un an de căutări colajul a câștigat. Aș vrea să spun că a fost așa pentru că am avut o motivație special orientată spre colaj, dar nu. Pentru mine a fost un fel de terapie. La început, în timpul liber făceam colaje cu scotch pentru a mă relaxa. Colajul, ca ocupație creativă nu avea o greutate toxică, ci era benefică pentru psihicul meu. După mai multe luni m-am gândit că aș putea să fac niște colaje complexe și interesante, lucrând cu imagini care au fost deja create de alți artiști și făcând un remix complex. Mi-am propus intenționat să-i dau o semnificație socială și să mă orientez spre un proiect artistic de lungă durată.
– Care este elementul pe care te bazezi atunci când alegi imaginile?
– Folosesc imagini care au fost deja imprimate, dar fără potențial independent. De exemplu, o revistă despre anime are imagini de reclamă, nu e manga, e doar o experiență comercială și, în final, ajunge la gunoi sau se prăfuiește pe rafturile fanilor care, deși nu mai au nevoie de ea, nici nu o pot arunca.
Când reușesc să tai un fragment dintr-un catalog ieftin e o emoție și mai specială. Tot ce cred că ar putea să ajungă undeva adun în portofolii și mape. Încerc să le organizez cât de bine pot, ceea ce necesită foarte mult timp. Apoi să le găsesc un loc în care să fie compatibile vizual, simbolic, textural și cromatic.
Despre colajul digital
Dacă aș face colaj digital și aș avea toate imaginile internetului la îndemână, nu ar ieși la fel, produsul nu ar mai avea efectul de prospețime accidentală, foarte valoros în artă. Lucrez cu ce am, cu ce am apucat să adun. Câteodată găsesc chiar cărți și reviste lângă gunoi.
Procesul de lucru și social media
Treptat procesul meu de lucru a devenit strâns legat de social media, faza de entertainment a procesului, de prezentare socială e la fel de importantă ca lucrarea în sine, întrucât animația, filmografia e mult mai utilă ca instrument de comunicare a unui mesaj. Vreau ca spectatorul să se oprească asupra lucrărilor și să le analizeze mai mult, să încerce să releve un sens propriu în imaginile combinate.
De exemplu, seria „Titanii” prezintă niște ființe impunătoare, cu o greutate și măreție aparte, au un background, o personalitate, un nume. Totul are relevanță simbolică. Lucrez cu limbajul vizual, încercând să surprind ce are impact mai mare asupra spectatorului. Social media dă un test suprem artistului. Înainte încercam să mă detașez de public, iar acum e prezent cu mine în tot ceea ce fac.
– Ce stă la baza acestei serii de colaje?
– Nudurile lui Michelangelo pe care le-am imprimat și grupat chiar în clasa a 8-a le folosesc acum, întrucât îmi place foarte mult erotismul, dinamica și seducția lor, mă atrage magnetic.
M-a motivat și amintirea dureroasă a unei compoziții complexe cu mai multe figuri, pe care o copiasem cu mare dedicație tot în clasa a 8-a, după pierduta „Bătălia de la Cascina” a lui Michelangelo. Am lucrat multe luni la acea grafică, și în liceu am ajuns să-i dau foc împreună cu multe alte lucrări. Era o lucrare foarte importantă pentru mine și am decis să mă întorc la acest subiect.
Nudurile și masca
Nudurile mă interesau ca estetică, îmi plăcea să le desenez, dar problema era cu modelarea. Emoțional, mă zdrobește când trebuie să stau cu pensula să modelez figuri complexe. Acest proiect a apărut din confort emoțional pur. Noi, ca oameni suntem un colaj din toate influențele, circumstanțele, din tot ceea ce trăim. Mi-am dat seama ce metaforă frumoasă constituie toate bucățile din care este construit un nud și cât de interesant e cum fiecare figură e concepută din lucruri făcute de altcineva.
În pofida ideilor inițiale de confort, aceste nuduri au devenit la fel de complexe ca toate picturile la care am lucrat până acum… chiar mai dificil de realizat, cu excepția semnificativă că sunt cu adevărat pasionat de ele, și deși e greu, procesul e foarte exciting, ca un joc foarte greu. Îmi ia peste 40 de ore să fac un singur nud, e un proces epuizant, abia aștept să termin seria și să lucrez la alte idei.
– Cum ai descoperit Masca Hannya și de ce ai ales să o integrezi în colajele tale?
– Când am început cu nudurile lui Michelangelo, mi-a venit ideea să le pun o mască, pe care o văzusem la un moment dat în Naruto, dar despre care nu știam nimic, nu însemna nimic pentru mine, era doar o mască interesantă. După prima mască, mi-a plăcut ideea și am hotărât ca toate nudurile lui Michelangelo să le fac cu masca asta. Mi s-a părut foarte estetic și interesant. De abia după primele 3 nuduri am început să mă documentez despre ea și am fost fascinat.
E un univers în sine și am simțit cât de bine rezonez cu masca, câte emoții încorporează. Simbolizează spiritul unei femei care a fost trădată, înșelată sau umilită de bărbatul din viața ei. Aceasta s-a transformat într-un demon și vrea să se răzbune. Vedeam în ea omul rănit în general, traumatizat.
În ochi are o tristețe dementă, iar gura e rânjită, parcă are intenție criminală. Partea de jos e demonică și partea de sus e tristă, trădează sursa suferinței. M-a fascinat pentru că o consider un icon general uman a ceea ce poate face omul când nu-și procesează bine emoțiile și am fost pasionat de încercarea asta de a reprezenta printr-un singur chip și backstory-ul și un hint față de ce a dus spiritul în agonia și în intenția lui criminală.
– Care este abordarea pe care dorești să o aplici în crearea și comercializarea lucrărilor tale de artă, în special a măștilor, pentru a ajunge la un public mai larg și a le face accesibile din punct de vedere al prețului?
– Vreau să reușesc să produc imagini prin care să prezint publicului latura negativă a omului, o icoană inversă. Dacă icoanele tradiționale religioase din case sunt despre idealuri, puritate și sfinți, atunci eu vreau să creez o imagine care să fie prezentă în casa omului ca o amintire despre răul din noi cu care trebuie să porți o conversație constantă.
Poate că o să ajung, la un moment dat, să produc foarte liber măști care să mi se pară că au expresivitatea psihologică necesară. Mai este și constrângerea tehnică. Aș putea să fac măști mai expresive la care să lucrez mai mult timp, dar am și scopul social.
Arta accesibilă
Vreau să îmi vând arta și să o fac accesibilă din punctul de vedere al prețului. Dar prețul e strâns legat de timpul investit. Aș putea să stau pe o mască două luni să o fac expresivă și genială, dar ar costa câteva mii de euro, cum e deja cazul cu nudurile. Posibilitatea mea de a ajunge la omul de rând este să realizez o mască în două ore, astfel o să fie mai multe, o să pot scădea prețul considerabil și aș ajunge la un public mai larg.
– Deseori lași notiță pe Instagram cu expresia „Not here till Friday morning”. Ce simbolizează acest mesaj lăsat urmăritorilor tăi?
– E legat de dependența de social media și de dopamină. De la început am ales să postez pe Instagram și am căutat un ritm cu care să mă simt confortabil și care să îmi permită să păstrez calitatea produsului.
Postez, de obicei, de trei ori pe săptămână și am și scopul de a aduna o sută de urmăritori pe lună, iar asta se dovedește a fi destul de frustrant și obositor social pentru că ești constant ignorat și confruntat cu fluxul de artiști și oameni dezinteresați.
O dată pe săptămână mi-am propus să iau pauză complet și sintagma asta o pun mai mereu la status. Ca artist, rar reușești doar prin calitatea conținutului tău, trebuie să crești, să lucrezi activ ca să atragi interesul publicului și asta devine copleșitor, câteodată îmi vine să mă izolez în pădure. Pentru creier e un roller-coaster de emoții, speranțe și dezamăgiri.
– Cum ai perceput experiența primului tău vernisaj?
– A fost foarte nice, un eveniment tocmai perfect pentru un începător ca mine. M-am pregătit foarte bine pentru a putea comunica cu publicul, cu toate că înaintea evenimentului nu îmi puteam organiza ideile. În final m-am calmat, au fost prezente peste 20 de persoane, tineri care au absolvit liceul de arte, studenți de la arte sau școala de studii japoneze.
M-am bucurat foarte mult să vorbesc cu fiecare în parte, întrucât am simțit că mesajul meu a ajuns cât de cât la ei. Până la următoare expoziție vreau să îmi pregătesc mai bine discursul și să fie cu mai mult flux social.
Cea mai plăcută experiență
– Care a fost cea mai plăcută experiență legată de artă?
– Una dintre cele mai fericite experiențe pe care le-am avut a fost legată de pictura de plein-air. Am fost cu Mădălina, prietena mea, în vacanța de vară din 2019 la Orheiul Vechi, Butuceni, în Moldova aproape 10 zile.
Încă din clasa a10-a voiam să mă rup de profesorii de la liceu, voiam să fiu liber. A fost prima noastră experiență artistică fără scop didactic în care am reușit să mă relaxez chiar dacă sunt sensibil la toate insectele din timpul sezonului sau orice adiere de vânt. Toate picturile au rămas în Moldova și regret că nu am casa mea în România ca să le pot ține aici, am foarte multe picturi de atunci care sunt importante pentru mine.
Pictura în ulei nu o mai practic din considerente practice. Picturile ocupă mult spațiu, sunt costisitoare și sunt greu de vândut. Un șasiu ocupă un spațiu egal cu o sută de colaje neînrămate, iar mirosul de ulei nu îți permite să pictezi în apartament, ai nevoie de atelier pentru asta. Casele noastre din Moldova sunt încărcate cu picturi, nu am avea unde să le ținem pe cele noi dacă am mai picta.