Sari la conținut

de Naomi Bîldea

@tired_tbh_

Niciodată nu mi-am purtat pielea atât de bine
Ca în ziua în care nu te-am lăsat să mi-o scalpezi, 
O piele uscată atârnată în garsonieră,
Un fel de "faciam ut mei memineris",
Dar nu așa. Lasă-mi să devin un dumnezeu
Măcar o dată, să pot să plâng
Pentru toate păcatele tale - cosmologii de toamnă 
Prin care iar încerci să mă sugrumi erotic
Când iar mă pierd eu, căprioara,
În grădina ta. Lasă-mi să-ți arăt că și cuvintele 
Sunt făcute spre a nu fi doar citite
Sau ordonate în cimitire pentru flori
În paroxismul durerii tale, pentru lacrimi;
Sunt făcute spre a fi înțelese
Doar de tine - și oamenii, iubiți pentru cât sunt, 
Deci nu-nțeleg
De ce tinzi să fii zeul tuturor
Și ruga nimănui.
Lasă-mi să îți schimb măcar o dată
Sensul de rotație al lumii din jurul tău, să realizezi 
Că și alții au vieți necontrolate; te-am văzut
Cum doar oglinda te-a mai văzut înainte.
Am gândit: "Celer, Silens, Mortalis",
Dar nu așa; dar nu atât de mult
Încât mi-e greu să te mai recunosc ca om.
Mă întreb
Ce te gândești atunci când vezi
Cum credincioșii tăi iau foc pe rug(ă)
Dar știu că-n ochii tăi de egolatră, moartea
E tragică doar când îți amintești că totuși
Până și tu ești pamantean. Iartă-mă
Dacă prin etică te-am răstignit;
Uneori scriu incoerent ca să mă simt om
Dar astăzi scriu incoerent că iarăși
Să încerc absurd să te fac să înțelegi
Cum tu să fii.

Ilustrație: !*@!@)%!((%, de Naomi Bîldea

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: