Analog

de Naomi Bîldea

@tired_tbh_

Niciodată nu mi-am purtat pielea atât de bine
Ca în ziua în care nu te-am lăsat să mi-o scalpezi, 
O piele uscată atârnată în garsonieră,
Un fel de "faciam ut mei memineris",
Dar nu așa. Lasă-mi să devin un dumnezeu
Măcar o dată, să pot să plâng
Pentru toate păcatele tale - cosmologii de toamnă 
Prin care iar încerci să mă sugrumi erotic
Când iar mă pierd eu, căprioara,
În grădina ta. Lasă-mi să-ți arăt că și cuvintele 
Sunt făcute spre a nu fi doar citite
Sau ordonate în cimitire pentru flori
În paroxismul durerii tale, pentru lacrimi;
Sunt făcute spre a fi înțelese
Doar de tine - și oamenii, iubiți pentru cât sunt, 
Deci nu-nțeleg
De ce tinzi să fii zeul tuturor
Și ruga nimănui.
Lasă-mi să îți schimb măcar o dată
Sensul de rotație al lumii din jurul tău, să realizezi 
Că și alții au vieți necontrolate; te-am văzut
Cum doar oglinda te-a mai văzut înainte.
Am gândit: "Celer, Silens, Mortalis",
Dar nu așa; dar nu atât de mult
Încât mi-e greu să te mai recunosc ca om.
Mă întreb
Ce te gândești atunci când vezi
Cum credincioșii tăi iau foc pe rug(ă)
Dar știu că-n ochii tăi de egolatră, moartea
E tragică doar când îți amintești că totuși
Până și tu ești pamantean. Iartă-mă
Dacă prin etică te-am răstignit;
Uneori scriu incoerent ca să mă simt om
Dar astăzi scriu incoerent că iarăși
Să încerc absurd să te fac să înțelegi
Cum tu să fii.


Publicat

în

de către

Comentarii

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: