Sari la conținut

Sperietoarea | Povestire

de Liliana Popescu

 @bubbleshaped

Dimineața s-a supărat pe mine pentru că n-am mai adormit pe cearșafurile abia spălate. Știu că le-ai întins pentru mine, dar am adormit lângă tine, pe canapea și am și uitat de orice altceva. Oricum, dimineața s-a supărat pe noi, cred, pe mine în mod special. De asta ne-a și trimis sperietoarea de ciori la ușă așa de devreme.

A sunat la ușă și m-am speriat, nu numai că m-a trezit din somn brusc, dar te-a trezit și pe tine. Cred și eu că tu ai moțăit mai mult, aveai tot dreptul până la urmă. Și eu aș fi moțăit dacă n-aș fi avut un presentiment de rău care m-a ghidat imediat până la ușă. Am deschis ușa fără să ducă capul să mă uit pe vizor înainte și m-am pomenit că încremenesc acolo.

“Dă-mi și mie niște bani! N-am unde să mă duc, nu știu ce să fac.”

… și atunci mi s-a făcut cu adevărat frică. Cert e că mai auzisem poezia asta; de când am venit la București am auzit vorbele astea în toate formele și culorile posibile, până și la tine m-am plâns de câteva ori că nu mai suport să aud. Ți-am zis că mi se face milă prea repede și că mă consider cam proastă din cauză că mie mi-e greu să întorc spatele sau să merg mai departe, cum faci tu. Dar, zi-mi, cum ar fi trebuit să reacționez când maică-mea mi-era la ușă, îmbrăcată-n boarfe, murdară, vai de capul ei, și îmi cerea bani?

N-am reacționat. N-am vrut să-mi tratez mama ca pe un cerșetor de pe stradă. N-am putut să zic nimic nici măcar după ce a urlat în disperare că soră-mea a murit din cauza mea. Și sincer, apreciez că ai intervenit, că ai băgat-o în casă, chiar dacă pe moment eu m-am supărat teribil și m- am refugiat în camera în care obișnuia să stea sora mea.

Sincer să-ți zic, m-am simțit de parcă m-am închis singură într-o cutie în care abia aveam loc să respir, dar preferam să mă sufoc acolo decât o văd pe maică-mea că bea cafea din ceașca ta de ceai. Aia cu fluturi pe care am primit-o eu cadou și pe care doar tu ai folosit-o de când ne-am mutat împreună. Mă rog, am preferat să stau în camera aia friguroasă, să mă întind pe patul unui mort și să mă prefac și eu moartă o vreme. Chiar am tras și pătura peste mine la un moment dat, și m-am prefăcut că sunt invizibilă, transparentă, inexistentă. Așa făceam și-acasă.

Nu sunt sigură dacă mă durea stomacul sau dacă îmi imaginam eu că mă durea stomacul. În cap îmi răsuna vocea maică-mii care mă acuza de fiecare dată că mă prefac, că nu mă doare nimic, că n-am nimic, ceea ce n-am putut să suport prea mult. M-am trezit lângă geam, cu nasul în frig, respirând și atât. După m-am uitat spre pat și mi-am adus aminte de noaptea aia în care mama adormise lângă candela ei improvizată care luase foc. Nu mai știu ție cât ți-am povestit sau dacă ți-am povestit vreodată despre asta, dar cred că atunci a început ea să mă urască. Aveam vreo zece ani și mă speriasem, am stins focul aruncând cu apă. Atât știusem să fac la vremea aia. Și nu mă așteptasem ca mama să-mi mulțumească, dar nu mă gândisem nici că o să-mi spună de Dumnezeu. Că dacă asta e voia lui, ca ea să ardă de vie în somn, eu n-ar fi trebuit să mă bag. M-a certat groaznic atunci, ochii ei țin minte că erau așa de gogonați și ficși că mă speriau. N-am putut să o privesc, am rămas cu ochii la podea și am început să rețin murdăria aia infectă de prin colțuri care parcă era impregnată în casa aia. Pentru că nu se ducea orice-i făceai, la fel ca religia maică-mii.

Îți jur că am încercat să o înțeleg. Și eu, și tata, și soră-mea. Doar că biserica mereu ne zicea să avem credință și-atât. Întrebam de ce se fac pomeni ca să mi se spună că așa se face. Mă duceam să mă împărtășesc că așa zice mama. Nimeni nu-mi dădea răspunsuri la ce voiam să știu, iar tata îmi spunea mereu să nu iau de-a bună tot ce zice mama, să zic ca ea și să fac ca mine. Îl iubeam nespus pe tata în momentele astea, ba chiar regretam că nu mă apropiasem de el mai mult de mică.

Așa am crescut. Toată viața mi-a plăcut să mă ascund după deget și să mă prefac că n-am crescut chiar așa. Cu tine, totuși, n-am mai apucat să mă prefac. N-am idee de ce. Nu știu dacă am crescut eu prea mult și am obosit să mă tot prefac sau dacă am știut din start că n-are rost și că oricum o să-mi afli tu toate minciunile. Așa că nu m-am mai străduit. Vina mea, bănuiesc. Îmi pare rău că nu m-am străduit, dar îmi pare mai rău că n-am reușit să stau în cameră cu maică-mea sau că n-am putut să îi dau niște bani și să o alung ca pe un cerșetor. Îmi pare rău că iar a trebuit tu să vii la mine. Nu prea merit pentru că eu am venit la tine de prea puține ori. Și tu plângi, nu ești atât de lipsită de sentimente precum credeam. Doar că tu nu ți le împrăștii peste tot, cum fac eu. Eu umblu și îmi vărs supărările și frustrările peste tot, și îmi pare cam rău că mereu strângem împreună când ar trebui să mă învăț să strâng singură.

“Să-i dăm niște bani?” mă-ntrebi, și nu știu neapărat ce să-ți răspund. Știu că tu ai mai puțin decât mine, știu că nu-i problema ta și că poate nu vrei să-i dai. Dar mai știu și că ieri pe mine m-a fraierit aia din parc și că încă n-am trecut peste. Mă gândesc așa: religia maică-mii îmi face rău, dar nici spiritualitatea pe care am descoperit-o singură nu-mi face numai bine. Așa-mi trebuie dacă sunt destul de naivă încât cred în tot felul de tâmpenii și numai în mine nu.

Din nou. Îmi pare rău că nu-ți răspund și că mă apuc să îi dau mamei din mâncarea gătită de tine. Poate n-a fost cea mai bună mamă și poate nu merită mâncarea ta, sau să se spele la noi, sau haine de la mine, sau să îi pieptăn și usuc părul cu aceleași mâini cu care te țin pe tine în brațe. Poate nu merită nici banii cu care ne-am lua amândouă țigări o lună întreagă, dar i-i dau oricum. Și după ce o văd afară din casă, după telefonul care mă înștiințează că a ajuns înapoi la azil, reușesc să îmi revin din starea aia de transă.

În mod normal, cred că m-ai lăsa în pace, dar acum mă întrebi dacă vreau de mâncare. Apreciez, dar nu vreau. Vreau să spăl castronul și cana din chiuvetă, dar n-am putere acum.

Nu știu sigur dacă am menționat vreodată, dar încă mi-e frică de maică-mea. Mereu mi-a fost frică de ea, de glasul ei plin, de cuvintele grele. Apoi a început să-mi fie frică de foc, de candele și de felul în care își mișcă ea mâinile, mereu cu prea multă ușurință, mereu neatentă. Încă mi-e frică, nu știu exact de ce anume, dar frica a rămas. Se activează o dată cu prezența maică-mii iar eu nu pot explica de ce.

“O țigară vrei?” mă-ntrebi iar, și nu o vreau nici pe aia. Dar o aprind oricum, să-mi găsesc un pretext să-mi cer scuze și să mă apuc să-ți povestesc despre religie și candele și despre mâinile de care-mi e frică și despre mâinile mele care sper să nu devină la fel ușoare și neatente. Despre vorbele mamei care mi-au rămas în cap cum mi-au rămas alunițele pe față. Despre cum sunt mai bine și devin din ce în ce mai bine de când ne-am mutat împreună.

Sper să schimbăm discuția după și să-mi zici și tu de-ai tăi, chit că mi-ai mai zis. Te-aș asculta de mii de ori, doar să mă lași să-mi învăț mâinile să se miște ca ale tale și nu ca ale maică-mii.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: