De Sebastién Rieux
Îți permit să te minți spunând că de mine n-ai depins, învălmășită de regret primordial, preludiu, surescitarea nervului spinal. femeie a vișiniului din care suntem deopotrivă plămădiți, rudă cu ale mele priviri sinucigașe, sincopă de melancolie și revoltă. femeie a vișiniului, victima exasperării adolescenței mele, femeie a vișiniului, exacerbare a dezastrelor marilor iubiri livrești, ascultă gurile pline de țărână ale neliniștitului poet, privește-mi buzele ca de piatră vânătă ce-ți distrugeau curburile și-ți profanau sânii la unsprezece noaptea în dimineața existenței noastre. ridic steagul alb asupra ruinelor asediate și umplu paginile de sânge, produs al nebuniei lente, latente al inimii ce pompează petrol, căci sunt fiu al pământului și al meu tată mă cheamă acasă benevol. femeie care trăiește prin simbioza dintre absolut și nadir, sună clopotele catedralei palide în care m-ai împins și mă aprind de la fitil căci simt, cert, mă mint, că de tine n-am depins.
Instagram: @sebigu23