De Ana-Maria Chiorescu
adevărata durere de cap nu e aceea de după 2 ore de plâns, că oricum lacrimile amare sunt spălate tot de soare, când apare dimineața adevărata durere e când stai de una singură noaptea și te uiți ca proasta la tavan, având în suflet doar speranța bleagă că vei face cu viața ta, că vei avea succes în carieră, că toată lumea te va adora atunci când sufletul tău călcat în picioare și frânt de atâta luptă încă mai crede, pentru că raționalul nu-ți mai acordă nicio șansă: el doar îți spune să renunți, oricum știi că nu ești în stare. adevărata durere se încolăcește ca un șarpe meschin în jurul mijlocului tău și te strânge la nesfârșit, vrând să te sugrume și tu nu-l îndepărtezi pentru că te știi vinovat și meriți să înduri cele mai mari chinuri pentru a-ți plăti greșeala. adevărata durere nu se trăiește, ca orice altă experiență, cum ar fi mersul pe bicicletă adevărata durere se simte în piept ca un glonț în flăcări, ce-ți taie respirația când te atinge… se simte durerea în creier, când neputința vibrează în fiecare nerv aberant cu o mie de îndemnuri oarbe se simte în stomac și te face să te scurgi la pământ ca un bol de terci de ovăz vărsat pe podea, știind că vei petrece mult și bine acolo, până să vină să te culeagă cineva de acolo se simte în picioare: te îngenunchează până la propriu-ți mormânt, te aruncă în groapa pierzaniei și pur și simplu știi că nu te mai poate salva nimeni. așa mă frământă durerea și mă întoarce pe toate părțile de parcă ar vrea să-mi ia tot:sufletul și arta și clipele fericite… până când o las, face absolut ce vrea din mine, și nimeni nu îi poate cere socoteala, nimeni în afară de "mine".
