de Maria Dojană
Am adăpostit în cutia toracică atâtea povești, frici, visuri spulberate Care m-au perforat pe interior precum niște molii și m-au lăsat goală, Lipsită de orice formă de umanitate. Mi-am găsit refugiul în poezie, am devorat versurile precum un animal își devorează prada Și m-am ofilit odată cu trecerea timpului, pe rime și intonații de poezie. Am adăpostit în cutia toracică atâtea amintiri și tot atâtea nopți în care mi-am dezgolit sufletul fragil în ochii nepotriviți, Iar apoi am încercat să lipesc cioburi peste cioburi, Dar în zadar… M-am privit în oglindă și am observat un chip cadaveric care mă analiza meticulos, Promițându-mi infinitul în schimbul efemerității. Am dansat pe aceeași muzica de fundal, cu pașii potriviți, pe ritmul potrivit Până când am obosit, Am vrut să ies din rutină și monotonie într-un dans haotic, Dar m-am pierdut în haos, în dezordine de cuvinte și în infinit.
