Muntele Analog și misteriosul domn Gurdjieff. Învățătura ascunsă.

La începutul secolului XX, domnul Gurdjieff organiza grupuri de lucru restrânse, întâlniri cu caracter privat, accesibile numai prin invitație, unde participanții realizau ceea ce purta numele de  “muncă asupra sinelui”. La întâlnirile organizate de Gurdjieff în Moscova, desfășurate în perioada 1915-1917, au participat artiști și persoane cunoscute din societatea epocii, fără să se cunoască exact despre cine e vorba. 

Gurdjieff emigrează în Franța și deschide la Paris un institut. Munca domnului Gurdjieff a interesat mulți artiști, printre care: Peter Brook, Katherine Mansfield, René Daumal, Antonin Artaud, Alexandre de Salzmann, Jerzy Grotowski și alții. Articolul prezintă câteva aspecte din figura misterioasă a lui G.I. Gurdjieff (1866-1949), denumit de unii “înțelept”, iar de alții “impostor”.

Muntele Analog, René Dumal și întâlnirea cu învățătura ascunsă 

În prefața romanului Muntele Analog de René Daumal, Basarab Nicolaescu îl descrie pe Gurdjieff ca fiind misterios. În aceeași prefață citim că Antonin Artaud cunoștea activitatea domnului G., iar munca domnului G. este cunoscută și de Peter Brook, Jerzy Grotowski și alte personalități, precum: D.H. Lawrence, Katherine Mansfield, Lady Rothermere, Ezra Pound, Aldous Huxley, Thornton Wilder, arhitectul Philip Johnson, Alfred Barr (viitorul președinte al muzeului MOMA). 

Numele complet al misteriosului domn G. este Georg Ivanovitsch Gurdjieff (1866-1949).  Gurdjieff pare o prezență imposibil de cuprins într-o descriere succintă. De origine ruso-armean, pentru unii un simplu negustor abil de covoare, pentru alții înțelept, mistic cu o aură fascinantă, Gurdjieff era atent la dovezile trecerii sale prin lume, dorind să lase cât mai puține urme. 

Învățătura lui Gurdjieff pentru René Daumal a însemnat întâlnirea cu adevărul însuși, nu cu fantoma adevărului, așa cum scrie Basarab Nicolaescu în prefața romanului Muntele Analog. René Daumal a aflat despre Gurdjieff și învățătura sa ascunsă de la Alexandre de Salzmann, regizor și scenograf. Datorită lui Alexandre de Salzmann ușa strâmtă a cunoașterii s-a deschis pentru Dumal. Pășind în universul învățăturii lui Gurdjieff, Dumal susține că s-a întâlnit cu sine însuși, ca ființă și ca artist. Dumal scrie că a avut șansa să găsească “o învățătură practică ce transmite adevărurile-arhetip valabile în toate religiile posibile” (Dumal, Muntele Analog, p. 15). 

Oamenilor le e frică să fie văzuți

Daumal consideră că oamenilor le este teamă nu atât să se privească pe sine, cât să fie văzuți. Spaima oamenilor de a se privi, crede Daumal, există pentru că, privindu-se cu adevărat, nu o să vadă prea mare lucru.  Ca să evite demascarea fantomei, oamenii preferă să folosească farduri și grimase.

Muntele Analog, ascuns și deci ca inexistent, se află, până la urmă, dintotdeauna, în noi înșine(B. Nicolaescu, Prefață Muntele Analog, p.12). La finalul romanului lui Daumal citim: 

“Dar am aflat mai târziu că, dacă putusem să ajungem la poalele Muntelui Analog, asta se datora faptului că pentru noi se deschiseseră porțile invizibile ale acestui ținut invizibil, la decizia celor care le păzesc. (…) Ei ne deschiseseră poarta, cei care ne văd chiar și atunci când noi înșine nu ne putem vedea, răspunzând printr-o primire călduroasă calculelor noastre copilărești, dorințelor noastre instabile, eforturilor noastre neînsemnate și îndemânatice.” 

R. Dumal, Muntele Analog, p. 109

Katherine Mansfield: între corp și spirit nu există diviziune

D.H. Lawrence scrie că întâlnirea scriitoarei Katherine Mansfield, prietena sa, cu învățăturile lui Gurdjieff a însemnat internarea ei la ospiciu. Nu toți cei care au cunoscut munca lui Gurdjieff au crezut în învățăturile sale. D.H. Lawrence este unul dintre contestatari și scrie că locul de lângă Fontainebleau [institutul lui Gurdjieff de la Paris] este putrezit, fals și plin de oameni lipsiți de conștiință.

Cynthia Bourgeault scrie că Gurdjieff, la o primă evaluare, era privit și este în continuare privit ca un farsor, iar grupul ca o sectă.

Katherine Mansfield notează în jurnalul său, la data de 3 octombrie 1922: 

“(…) n-am repetat eu, în tot decursul timpului, că greșeala noastră constă în preocuparea de a ne tămădui trupul și ignorarea totală a bolilor psihicului? G. pretinde că face ceea ce am visat eu din totdeauna că s-ar putea face” (K. Mansfield, Preludiu, p. 535).

În aceeași lună, Katherine Mansfield, grav bolnavă, renunță la îngrijirile medicilor și se mută la Fontainebleau, unde a fost primită și găzduită de Gurdjieff,  în ciuda faptului că știa că suferă de o boală incurabilă, iar posibila sa moarte la institut ar fi putut însemna consecințe neplăcute pentru el. 

Mansfield îi scrie soțului său că merge să îl vadă pe Gurdjieff pentru că e singura persoană care crede, ca și ea, că între corp și spirit nu există diviziune. Mansfield scrie că doctorii tratează numai pe jumătate și ea vrea să învețe de la Gurdjieff cum să facă restul.

În 10 octombrie 1922, notează despre misterul vieții, în căutarea căruia suntem toți, că atunci când, în sfârșit, îl găsim, nu credem, îl privim ca pe un basm de copii. Apoi, Mansfield descrie ce înseamnă pentru ea sănătatea: 

“Prin sănătate înțeleg acea forță de a trăi o viață plină, matură, vie, activă, în strânsă comuniune cu tot ceea ce iubesc – cu pământul și cu toate celelalte minuni – cu marea – soarele. Cu tot ceea ce înțelegem când vorbim despre lumea exterioară. Vreau să pătrund, să particip, să o trăiesc, să învăț de la ea, să mă dezbar de tot ce-i în mine superficial și dobândit și să devin o ființă umană conștientă, directă. Doresc ca, înțelegându-mă pe mine însămi, să-i înțeleg pe ceilalți. Doresc să fiu tot ceea ce sunt în stare să devin.”


K. Mansfield, Preludiu, p. 539.

În 9 ianuarie 1923, Katherine Mansfield moare, trupul său fiind înmormântat la câțiva metri de locul de veci al familiei Gurdjieff,  din cimitirul din Avon.  

Filmul: Meetings with remarkable men 

Peter Brook a fost întrebat în cadrul unui interviu de ce nu discută despre influența lui Gurdjieff asupra muncii sale, iar răspunsul său a fost că ceea ce se vede, se vede, dar că el nu caută să realizeze nicio legătură evidentă. În 1979, Peter Brook a regizat filmul Meetings with remarkable men, după cartea Întâlniri cu oameni remarcabili de Gurdjieff. Pe afișul filmului citim: “Gurdjieff în căutarea cunoașterii ascunse”.

Sursă afiș: imdb.com

Triada Corp-Inimă-Cap 

Grotowski a fost întrebat, de asemenea, în cadrul întâlnirilor avute cu Michel de Salzmann la Paris în 1991, despre legătura dintre munca sa și Gurdjieff, iar răspunsul său a fost:

“(…) paradoxul este că în momentul când pregăteam acea carte [Spre un teatru sărac] nici nu cunoșteam numele Gurdjieff. Mai târziu, am auzit despre cartea lui Ouspensky [În căutarea miraculosului] și abia apoi am început să citesc despre Gurdjieff ” (Grotowski, Interviu, A Kind of Volcano, 1991). 

Când este întrebat dacă triada corp-inimă-cap a fost inspirată de Gurdjieff, Grotowski susține că formula provine dintr-o altă sursă, dacă că Gurdjieff avea dreptate când indica existența triadei în om și când dorea să găsească echilibrul perfect dintre cele trei componente.

Grotowski spune că ceea ce știe el despre Gurdjieff este din cărți și de aceea este foarte atent cu termenii preluați de la el. Însă atunci când vorbește despre esență, Grotowski consideră că a reușit să pătrundă adevărata semnificație a cuvântului. Când este întrebat dacă a reușit să ajungă la cel de-al treilea nivel, nivelul intelectual, Grotowski spune că este un nivel foarte periculos pentru că de la nivelul intelectual se cade cel mai ușor: 

“Avem iluzia că descoperim lucruri, dar de fapt singurul lucru pe care-l facem este zgomot de computer. Aceasta este problema cu nivelul minții. Nivelul minții are nevoie de două lucruri: pe de-o parte, un computer foarte bun și, pe de cealaltă parte, libertate față de computer. În vest, de exemplu, există oameni care au mintea ca un computer perfect, dar sunt mâncați de acest computer.”


J. Grotowski, Interviu, A Kind of Volcano, 1991

A înțelege cu adevărat

Gurdjieff este apreciat și contestat simultan. Unii cred ce susține domnul G. și-i urmează învățăturile, alții nu. Roger Lipsey scrie în volumul “Gurdjieff reconsiderat” că taberele au fost întotdeauna clar separate. Munca lui Gurdjieff nu a avut niciodată un public situat la mijloc: fie crezi ce susține, fie îl consideri un impostor abil.

Grotowski declară că este foarte atent în privința împrumutării termenilor lui Gurdjieff și consideră că observarea învățăturilor sale în cărți nu înseamnă și stăpânirea ideilor complexe despre care discută domnul G. A înțelege cu adevărat este o muncă foarte dificilă. 

Cum circulă ideile?

Stanislavski dezvoltă metoda actorului în perioada în care Gurdjieff organiza întâlniri private în Moscova, pentru munca omului asupra lui însuși. Nu există vreun document care să ateste un posibil dialog între Gurdjieff și Stanislavski, dar preocupare pentru munca asupra sinelui, în aceeași fereastră temporală, este un fapt istoric cel puțin interesant. Jacques Cocteau remarcă modul în care circulă ideile și scrie: 


“Acela care va scrie mai târziu istoria renovării teatrale în secolul 20 va trebui să constate mai întâi că în toate țările, la date diferite, și fără nicio comunicare între inițiatorii mișcării, fără să-și împărtășească efortul comun, lucrurile s-au petrecut exact în același fel. O nevoie comună, o aspirație comună au suscitat aventuri identice.


Jacques Cocteau, Teatrul de artă,  o tradiție modernă, Introducere, pagină fără numerotare

Lasă un răspuns

SUBTEXT
%d blogeri au apreciat: