Ajungem să fim singuri ca să schimbăm ceva

Text primit prin 👉 AnonymouseEmail (platformă de expediere mesaje în mod anonim 100%), la adresa contact@subtext.ro 


Singurătatea este nocivă pentru că te distruge sigur și încet pe interior, dacă o lași. Singurătatea este o perspectivă, sau, mai bine zis, poate avea mai multe perspective. Din păcate, partea neagră a singurătății creează emoții și gânduri intense; ea mănâncă din energia și resursele de a mai fi productiv. Uneori, poate o face mai rău decât o fac oamenii atunci când îți povestesc lucruri irelevante pentru tine sau pentru existență în imaginea ei de ansamblu (mai ales când îți povestesc problemele altora și, mai rău, a celor pe care nu îi cunoști).

Astfel, cel mai ciudat sentiment mi se pare când ajungi să te simți singur printre oameni ai căror prezență ar trebui sa te facă să te simți mai puțin singur, sau, mai rău, când ajungi să te simți singur lângă acei oameni cu care ai sperat, cu care ai visat, alături de care și cu care crezi și ai crezut că poți forma o echipă bazată pe ajutor reciproc, înțelegere, responsabilitate, sinceritate, dedicare, implicare, asumare.

Uite așa ajungi, când ești singur, să te atașezi de concepte, de principii, de idei; cel puțin asta este experiența mea. A explora propria lume interioară în singurătate duce deseori la teoretizări idealiste în capul tău, idealizări care te fac să te simți mai tu, mai ancorat, mai încrezător și mai în siguranță. Uneori, pare chiar că ești mai liber, paradoxal, în propria lume a singurătății. Și asta poate pentru că nu ai feedback, nu ai pe cineva care să te contreze, să îți zică cum e mai bine pentru tine sau pe cineva care să te audă în gol fără interes. Nu ai limită. 

Apoi, reușești să te (re)întorci în lume și te simți mai fericit și recunoscător când găsești oameni cu care poți împărtăși ideile explorate în singurătate, oameni care știi că și ei au experimentat și simțit la un moment dat singurătatea profundă, oameni cu care te bucuri să știi că probabil vei fi în siguranță căci „ce ție nu îți place, altuia nu-i face”. Dar e posibil să fii iar dezamăgit și, ca să treci peste după ce te-ai dedicat oamenilor, să nu mai știi nici măcar cum să fii singur, să te bucuri de lumea interioară de care te bucurai cândva. Cumva, singurătatea este un proces ciclic asemănătoare cu aventura eroului care va trebui să se întoarcă în lume să împărtășească.

Poate problema este când îți explorezi lumea interioară departe de experiențele concrete, atunci când te duci prea mult în lumea ideilor care, deodată, pare inutilă și overwhelming și degeaba atâta timp cât viața ți-a arătat că practica nu e mai niciodată ca la carte, ca în teorie. Singurătatea este obositoare pentru că te pune să lucrezi la tine, te face să crezi uneori că tu ești problema, te pune să fii constant mai atent, să pui lupa pe tine ți să apeși rănile și vânătăile care dor cel mai mult (de cele mai multe ori urmări ale unor experiențe concrete pe care va trebui să le vindeci). 

Dar pe cât de obositoare și dură poate părea singurătatea, pe atât de liberă încă îmi doresc să o mai văd. Sper să o pot (re)vedea curând: nu singurătatea, ci libertatea și energia tipică momentului în care simți că ai pierdut tot sau că nu ai nimic, iar de atunci încolo tot ce poți să faci este să mergi numai înainte către ce simți că ești cu adevărat chemat.

De ce trebuie mereu să pierdem ceva ca să avem motivația de a da din noi ce e mai bun? De ce nu învățăm din singurătate că ar trebui să ne prețuim mai mult pentru a putea prețui pe cei din jur? De ce trebuie să ajungem să fim singuri ca să schimbăm ceva? 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: