Din corespondența lui Italo Calvino, 1941-1985:

Despre nevoia de claritate și neajunsurile ermetismului:

Ți-am citit poemul. Și eu, dacă îți aduci aminte, am scris un poem ermetic în tinerețea mea. Știu că oferă o enormă satisfacție persoanei ce îl compune. Dar dacă și persoana ce îl citește împărtășește acest entuziasm, asta e cu totul altă chestiune. E prea subiectiv, ermetismul, înțelegi? Iar eu văd arta drept comunicare. Poetul se apleacă asupra propriului sine, încearcă să priceapă ce a văzut și simțit, apoi extrage această cunoaștere pentru înțelegerea altora.

[…] Da, înțeleg, există strădania de a exprima inexprimabilul, tipică artei moderne, toate astea sunt meritorii, dar eu… […] Eu sunt un om obișnuit, îmi plac intrigile clar definite, sunt de modă veche, burghez. Poveștile mele sunt pline de fapte, au început și sfârșit.

Despre procesul său artistic:

Toate ideile pe care le am acum în minte sunt supuse unui fenomen straniu: în vreme ce lucrez la ele și le perfecționez continuu dintr-un punct de vedere filosofic, rămân rudimentare și abia schițate pe partea dramatică și artistică. În creativitatea mea, gândul are prioritate în fața imaginației.

[…]

Am început să-mi dezvolt un stil, ceea ce este poate un semn bun: după ce i-am imitat pe alții atât, aum îmi permit să mă imit puțin pe mine însumi.

Tu scrii mâncându-ți unghiile?

Speram să pun laolaltă o culegere micuță de povestiri, toate scurte și închegate, dar Pavese a zis nu, proza scurtă nu vinde, trebuie să scriu un roman. În prezent nu simt nevoia stringentă de a scrie un roman: aș putea scrie proză scurtă tot restul vieții. Povestiri care să fie frumoase și sumare, pe care le poți termina imediat ce le-ai început, le scrii și le citești fără să-ți tragi respirația, rotunde și perfecte ca niște ouă, povestiri din care dacă scoți un cuvânt sau adaugi altul, întreaga structură se face bucăți. Un roman, pe de altă parte, are mereu burți, momente care fac legătura între secțiuni, personaje care nu se simt complet realizate. Romanul are nevoie de o altă metodă, una care e mai relaxată, nu șă-ți ții respirația cu dinții încleștați, așa cum fac eu. Eu scriu mușcându-mi unghiile. Tu scrii mușcându-ți unghiile? Scriitorii se împart în cei care își mușcă unghiile și cei care nu. Unii scriitori își ling degetele.

Și în 1950, despre Cehov, și finalul unei scrisori triste adresate Isei Bezzeron:

Mă bucur că-ți place Cehov. Este un foarte mare scriitor, imens. Vede toate aroganțele naturii umane până la os, dar are o credință nețărmurită în viitorul umanității. Și își spune poveștile în acel ton inimitabil care e una cu povestea dar în același timp detașat și discret și sensibil și impasiv laolaltă. Îmi aduc aminte mereu de tine. Câteodată merg sus pe deal să mănânc și tu nu ești. Acum mă duc la mare. În noaptea asta mă întorc la Turin.

Ciao.

I.

Categories: Cărți citite

Middlesex

Radu Romaniuc

Posted on May 14, 2013

Dar începeam să înțeleg ceva despre normalitate. Normalitatea nu era normală. N-avea cum să fie. Dacă normalitatea ar fi fost normală, toată lumea ar fi lăsat-o în pace. Ar fi putut să-și vadă de treabă și să lase normalitatea să se manifeste. Dar oamenii – și în special doctorii – aveau dubii în legătură cu normalitatea. Nu erau siguri că normalitatea putea face față sarcinilor. Așa că aveau tendința s-o împingă puțin de la spate.

Cal, hermafroditul ce spune povestea din Middlesex are identitate de bărbat, dar e crescut ca fată, și un diagnostic psihiatric greșit este cât pe ce să-i anuleze identitatea. Acum zece ani, când a scris Middlesex, Eugenides atrăgea atenția asupra riscului și nesiguranței diagnosticului psihiatric. În aceste zile, comunitatea medicală pare să fi ajuns la aceeași părere, deoarece presa vuiește de contestațiile aduse noii ediții a manualului de diagnosticare psihiatric, DSM. Romanul lui Eugenides nu are drept temă centrală un conflict în lumea medicală, ci este o epopee americană întinsă pe trei generații. M-a impresionat, totuși, cum mintea de mare scriitor a pus în pagină atât de elocvent o problemă pe care comunitatea medicală o ia în serios abia acum.

Lefty și Desdemona, frate și soră, părăsesc satul natal amenițat de ocupația turcilor și fug în America, unde ajung soț și soție. Trec prin prohibiție și războaie, fac copii, copii lor fac copii la rândul lor, tot mai puțin greci și tot mai americani, tot mai de condiție medie, odată cu America ce se transformă din marea insulă a emigranților în ultimul mare imperiu al lumii. Dar ca și vechile păcate și mituri, o mutație din Lumea Veche îi însoțește prin generații, folosindu-se de relațiile incestuoase și de greceasca Soartă, iar rezultatul mutației genetice din trup și a mutațiilor sufletești cauzate de adaptarea la noua lume este Cal, naratorul și protagonistul romanului.

Middlesex, cu structura sa grandioasă, acoperind peste cincizeci de ani de istorie americană, cu aluziile la vechile mituri grecești, cu problema identității personale împletindu-se cu cea a identității naționale, e una din cărțile așezate de criticii de peste ocean între Marile Romane Americane. Mie mi se rupe de ce au americanii mare și ce au mic, și romanul mi se pare important pentru că ne pune în pielea unui membru al comunității LGBT, și pentru că putem înțelege din el că nu suntem atât de diferiți între noi, dacă nu insistăm să ne clasificăm în categorii.

Traducătorul face niște alegeri cam ciudățele, care mă fac să adaug acest avertisment. De exemplu, din cauză că în americană la coaja pâinii se zice crust, ne trezim că în traducerea română avem o mulțime de sandvișuri fără crustă. Iiiii.

Categories: Cărți citite

Isn’t anyone alive?

Radu Romaniuc

Posted on May 13, 2013

Isn’t anyone alive? e regizat de Gakuryu Ishii, regizor care cică ar fi originatorul cinematografului punk japonez, și scris de cel mai în vogă tânăr dramaturg japonez al momentului, Shiro Maeda, după propria lui piesă care a luat o grămadă de premii.

E, de asemenea, un film ciudat și inegal, dar cu suficiente momente vizuale de măiestrie. Mi-a plăcut mult secvența de la finalul filmului, cu păsările care cad din cer. Cred că în orice film apocaliptic e o un cadru cu păsări căzând din cer – nu-mi vine nici un exemplu acum în cap, dar pe bune, dacă faci film apocaliptic și nu cad păsări și avioane din cer n-ai făcut nimic. Oricum, Ishii filmează asta într-un cadru în care nu se vede pământul, așa că păsările lui par să cadă prin cer, ceea ce pare tâmpit în scris, însă e emoționant și simbolic pe ecran.

Isn’t anyone alive? e deci un film despre apocalipsă. Nu e ceva biblic sau religios la mijloc. Oamenii se îmbolnăvesc brusc de un virus misterios care le oprește respirația și îi ucide în câteva clipe. Fundamentul filmului e atât de simplu că ajungi să te întrebi cum naiba n-a făcut cineva filmul ăsta până acum. E un film despre apocalipsă care discută esența acestui eveniment: nu mai rămâne nimeni viu. Toată lumea moare. Și asta ne arată Ishii: cum mor oamenii.

Care sunt ultimele cuvinte? Care sunt ultimele acțiuni? Ultimele decizii, ultimele despățiri, ultimele dorințe. A nu se înțelege că filmul e lacrimogen, dimpotrivă. Contrastul dintre situația terminală a personajelor și conversațiile pe care le au e de un umor delicios. Primă jumătate de oră e lentă: Ishii trece prin viețile câtorva personaje, pregătind metafora filmului – pentru că apocalipsa lui e o meditație asupta tineretului superficial din Japonia. Dar imediat ce epidemia pornește, filmul prinde viață.

Și toată lumea moare.

Categories: Filme văzute, Văd fantastic și aud sefe

Două vorbe despre suflet

Radu Romaniuc

Posted on May 2, 2013

Două vorbe despre suflet de Wisława Szymborska

poem

Recită Oana Tudor

Muzica Ciprian Roșu

O producție subtext.ro 2013

……………………………………………………………………….

Categories: Făcute de noi, Poezie

Morți pentru toate gusturile

Radu Romaniuc

Posted on May 1, 2013

E ceva quijotic, înduioșător, în eforturile micilor edituri românești de a păstra literatura pop vie… pentru că noi românii nu prea mai avem așa ceva. Literatura populară e definită de Encyclopedia Britannica drept fiind compusă din “scrieri preferate de mase largi de oameni.” Există așa ceva în România, în afară de pliantele de la Mega Image?

Antologia despre zombi este așadar ea însăși un zombi, un mort viu: un exemplar de literatură pop din țara în care literatura pop nu mai există.

Laura Sorin deschide antologia cu o povestire sentimentală. O zi obișnuită după sfârșitul lumii e relatarea unei femei fără nume despre viața în Bucureștiul devastat după invazia zombilor. Câini, oameni și zombi se luptă pentru supraviețuire. Narațiunea la persoana I intervine uneori inutil, fragmentând scene de suspans cu detalii nelalocul lor și provocând artificialitate. La un moment dat, de exemplu, protagonista e angajată într-o confruntare cu câțiva câini maidanezi și doi zombi, dar se oprește în mijlocul acțiunii pentru a ne livra un lung paragraf despre istoria imaginară a acestor zombi – foarte bine scris, fără îndoială, dar combinat cu timpul verbal folosit, prezentul, care presupune imediatul, imaginea care ni se crează este cea de freeze pus acțiunii, ca să ne poată vorbi autorul; de aici senzația de artificialitate pe care o pomeneam. Povestirea compensează însă printr-o manipulare abilă a emoțiilor, ceva ce mi se pare destul de rar întâlnit în ficțiunea speculativă românească.

Luna apare întotdeauna la mare de Răzvan T. Coloja este o relatare detașată a unei epidemii zombi ce cuprinde România, ce pare mai mult treatment decât povestire. Scenariul construit este totuși interesant, fie și numai pentru plăcerea de geek de a vedea una din celebrele invazii hollywoodiene desfășurându-se epic în decor autohton.

Iarna a făcut mai multe victime decât pandemia. În ianuarie, marile orașe ardeau și le puteai vedea din depărtare fumegând din zeci de coșuri invizibile, tentacule imense ridicându-se la cer și unindu-se în nori negri de funingine. Noaptea, ghemuiți unii-n alții, supraviețuitorii ascultau tremurând bubuiturile din depărtare, încercând să deslușească focul de arme de explozia câte unui rezervor de benzină rămas plin.

Românii rămași se refugiază la țărmul mării, dar ce li se întâmplă acolo e la fel de terifiant.

Ioana Vișan, una dintre cele mai ambițioase scriitoare implicate în self-publishing, cu mai multe volume în librăria electronică a Amazonului, scrie literatură pop într-o proză alertă, sigură. Noapte bună, Mihai, urmărește un grup de prieteni dintr-o așezare de provincie, care încearcă să recupereze o bătrână rătăcită noaptea pe coclauri. Se pare că e greu să recuperezi băbuțe în vremuri de zombi:

Zona e liberă în jurul nostru, așa că Nicu aleargă în ajutorul celorlalți. Axinte i-a dat de cap zombiului ciung, însă Mihai este asaltat de patru, nu, cinci zombi deodată. Și-a pornit și el drujba, dar sunt prea mulți ca să le facă față. Nicu și Axinte dau năvală și, pentru câteva clipe, nu se mai știe cine pe cine lovește, taie sau mușcă.

Sute de inimi mici ca sute de sori prinși sun pământ de A.R. Deleanu este povestea unui bătrân ce opera avorturi ilegale și acum e chinuit de coșmaruri legate de avortoni, un soi de manifest pro-life.

Ieșirea din vulcani a lui Tudor Călin Zarojanu are forma jurnalului unui mizantrop, și istorisește ușor farseur o invazie otevesciană de zombi în costum ce ucid cu privirea. Eroul lui Zarojanu are un rol decisiv în stoparea dezastrului, dar trebuie să recunosc că ultimul paragraf m-a lăsat în ceață. E o întorsătură acolo care nu știu unde s-a întors.

În Aproape de Antonio Narcisa Suciu ne spune povestea unei comunități de la Dunăre unde un motociclist înecat revine să-i dea o mână de ajutor vărului său. Și această poveste a fost puțin încâlcită la final, unde n-am mai înțeles dacă și alți localnici reveneau la fel la viață, sau doar cu Antonio se întâmplase.

Precum mangustele într-o insulă din Oceanul Pacific mi-a amintit de o povestire nostimă a lui Robert Sheckley. Dacă în fabula futuristă a americanului, roboți creați de oameni pentru deratizare ajung să-i deratizeze chiar pe oameni, în povestirea lui Liviu Radu, zombii aduși din țările calde să curețe Bucureștiul de câini vagabonzi continua prin a-i curăța pe oameni. Forma e iarăși cea de jurnal.

În week-end nu ești niciodată singur de Cristina Nemerovschi nu are zombi, ci doar un mort viu, mai precis un mort de beat, al cărui delir relatează un soi de apocalipsă personală. Probabil cel mai neaoș și răspândit cadavru ambulant cu putință, dar din această cauză și nițel cam plictisitor.

Întoarcerea în moarte de Oliviu Crâznic e povestea unei invazii a cadavrelor vii declanșată de un blestem străvechi.

Florian Nan ne oferă în începutul din Gropile cele mai frumoase bucăți de proză din volum. Nea Codin se apucă deodată să sape tarlaua, deși iarna e în toi.

Când i se părea ei că tătâne-su e mai liniștit, Măndica îl întreba prudent:

- De ce sapi, mă taică, de ce sapi?

- Iaca așa!

Adevărul era că nu știa de ce sapă. La prima brazdă și-a zis că pregătește pământul pentru semănat, la a doua că face treaba cum treb’e, dar la a treia… “Că doar nu am înnebunit,” își spunea el, mai mult mirat decât îngrijorat.

Nea Codin scoate din pământ un cadavru, și curând boala săpatului cuprinde tot satul. Iar când cadavrele au fost scoase din pământ, prind viață.

Povestirea lui Florian Nan mi s-a părut cea mai captivantă din volum, cea mai apropiată de spiritul pulp și de suspansul poveștilor cu zombi. În a doua parte construcția narativă nu se mai susține, iar finalul pare grăbit, dar am rămas cu o impresie plăcută.

Len, cel care împietrește răul este un extraterestru care le e tovarăș pentru o vreme unor copii ce se adăpostesc de zombi, în povestirea puțin confuză a Antuzei Genescu. Nu prea înțelegem de ce se amestecă extratereștrii cu zombii și copiii, și autoarea nu ne explică nimic despre asta, preferând să descrie amănuntele apocalipsei cu zombi.

În Apocalipsa după români Florin Irimia ne oferă o doză zdravănă de visceral horror când se apucă să ne descrie felurile atroce în care sunt măcelăriți câinii vagabonzi. Răzbunarea animalelor e cruntă.

Le-au spus zombi, lor și celor ca ei, oameni și câini deopotrivă. Au publicat, vezi Doamne, și fotografii cu ei, îi înfățișau cu ochi roșii, cu bale prelingându-li-se din gură, aproape fără blană, cu carnea atârnându-le în fâșii, niște creaturi coborâte din benzile desenate

Povestirea nu are intrigă, și pare mai degrabă prologul sau pretextul unui roman.

George Lazăr ne propune în Culesul recoltei un decor neașteptat de retro – o Românie alternativă, aflată încă sub stăpânirea comunistă și năpădită de zombi.

Este îngrozitor ceea ce se întâmplă, dar doctrina comunistă nu admite fapte ce ies din materialismul dialectic. Cu toate acestea, ei știu. Au aflat încă de la început că morții gășiți aproape în fiecare seară pe străzile Iașiului nu sunt sociopați, dușmani ai orânduirii, care și-au sfâșiat beregatele între ei și nici persoane bolnave care au suferit subit infarct sau atac cerebral și au căzut și și-au rupt gâtul. Așa scrie în fiecare zi în Flacăra Iașiului, uneori chiar și la Scânteia, la rubrica Faptul Divers.

Finalul este unul neașteptat până și pentru naratorul poveștii.

Foamea este o nouă povestire a Laurei Sorin, în care un grup de prieteni adolescenți părăsesc siguranța căminului pentru a aventură în orașul infestat de zombie, aventură ce nu poate sfârși decât horror. Povestirea e lungă și indecisă, lipsindu-i impactul emoțional al primei povestiri a autoarei.

Antologatorul ne oferă și un dark fantsy: Iarna dacică de Tiberiu-Virgil Popescu. Dacii trec Dunărea pe gheață și jefuiesc o colonie romană, dar declanșează o vrajă ce ridică morții împotriva lor.

Învățăcelul de Ciprian Mitoceanu, deși e o poveste narată la persoana I, de un scriitor care scrie despre zombi, o combinație care pe mine nu prea mă îmbie la lectură, a sfârșit prin a fi una dintre povestirile mele preferate din carte. Cristi e mușcat de niște ciudățenii într-un cavou, și se transformă în zombi. Scena în care, aflat în vizită la prietenii săi, nu mai rezistă și se apucă să-i mănânce, este excelentă.

Mușc din degetele lui Andrei, fără să-mi pese că urlă. Îi simt gustul și constat că nu e rău deloc. Surprinzător, având în vedere individul.

Într-un roman ieftin ar fi chemat-o Maria e doar un început, poate chiar al unui roman (nu numaidecât ieftin). Vlad este contacta de Silvia pentru a-i servi drept ghid, deoarece într-un sat din zona de baștină a lui Vlad ies morții din morminte. Acesta acceptă, și pe drum rememorează o crimă pe care a înfăptuit-o în satul respectiv, din răzbunare. Din păcate, povestea se oprește aici.

Andrei Gaceff se joacă în stilul caracteristic cu conceptele pulp și în povestirea din acest volum, Ceva scris de domnișoara Ina. Încercând să creeze o armă împotriva iminentei invazii a zombilor, omenirea a ridicat inteligența maimuțelor, iar acum Bucureștiul e teren de gherilă urbană pentru maimuțele semiinteligente și zombii semitâmpiți. Povestirea este jucăușă și plăcută, dar finalul m-a lăsat în ceață.

Tată și fiu a lui Felix Tzele este, cred, preferata mea. E o poveste cu o atmosferă grea, sumbră, al cărei nemort vine din folclorul nostru precreștin. Ion, personajul principal, este cel mai solid protagonist din paginile acestei antologii, o figură clară, filmică. Din păcate, alegerea stilistică a autorului de a schimba continuu timpurile verbale de la prezent la perfect simplu la perfect compus mi s-a părut nefericită și mi-a furat puțin din plăcerea lecturii.

Bătrânul abia reușise să adoarmă, când un râset subțire îl făcu să înlemnească. Din amorțeala somnului trecu direct în furnicăturile fricii. Nici nu apucă să se dezmeticească bine că bătăile începură să se audă, porneau încet și evoluau simetric în intensitate. Ca data trecută, auzi bocănituri în geam, erau de groază, parcă cineva își toca falagele degetelor în fereastra lui. Bătăile erau acompaniate de o fluierătură ascuțită ca un șiș.

Antologia este închisă de Infestat de Diana Alzner, o nouă povestire narată la persoana I, sub formă de jurnal, o nouă cronică a unei variante de apocalipsă autohtonă cu zombi. Una ceva mai tristă, de această dată, deoarece protagonistul ei devine tot mai uman pe măsură ce umanitatea din jur dispare. Puteți să citiți această povestire online în revista SRSFF.

Bun, ce să zic. Mi-am ținut în frâu limba înveninată cât am putut de mult deoarece proiectul antologiilor Millenium este unul ce merită mai degrabă promovat decât faultat. Cu bune și cu rele, Zombii: Cartea morților vii este singura perspectivă autohtonă asupra unei mărci a culturii pop, ce generează povești pentru public de peste 40 de ani. Cred că merită citită.

Categories: Cărți citite, Văd fantastic și aud sefe

My beef with Science Fiction and The Sense of Wonder

Radu Romaniuc

Posted on April 29, 2013

Note:
I wrote this short and rather pamphlet-y thing as a response to a longer and more thoughtful article from the Of Blog, titled What is the state (or states) of SF/F writing today.

From Wikipedia:

In Brave New Words: The Oxford Dictionary of Science Fiction the term sense of wonder is defined as follows:

SENSE OF WONDER n. a feeling of awakening or awe triggered by an expansion of one’s awareness of what is possible or by confrontation with the vastness of space and time, as brought on by reading science fiction.^[2]^:179

In the introductory section of his essay ‘On the Grotesque in Science Fiction’, Istvan Csicsery-Ronay, Jr., Professor of English, DePauw University, states:

The so-called sense of wonder has been considered one of the primary attributes of sf at least since the pulp era. The titles of the most popular sf magazines of that period - Astounding, Amazing, Wonder Stories, Thrilling, Startling, etc. – clearly indicate that the putative cognitive value of sf stories is more than counter-balanced by an affective power, to which, in fact, the scientific content is expected to submit.

And then there is this quote, from the renowned theologian Abraham Joshua Heschel:

“Wonder rather than doubt is the root of all knowledge.”

Well, I don’t agree with this religious approach to knowledge, and I don’t see what good it does for the SF readers to embrace the sense of wonder. The scientific method is based on doubt, and the feeling of doubt should be the engine of every Science Fiction work. Sense of wonder is the choice of the religious, of the spectator. So instead of teaching its juvenile readers to doubt the fundaments of the world and the arbitrary conventions imposed by other generations, the Golden Age Science Fiction has taught them to stare in awe at the wonder of creation.

The Sense of Wonder Effect

I suppose that one of the reasons for which so many Fantasy works are nominated and awarded the top Science Fiction literary laurels is that really, if Sense of Wonder is defining for the genre, there are no real distinctions between those two, from a reader’s point of view.

Sense of wonder is also laziness from the writer. Why bother getting to some personal, sincere insights on our struggle with existence, when you can reach people so easier by making them stare wide eyed at pretty things. But, if the truth about human nature that SF can impart is in the category of oh I am so little and the Universe is huge and amazing, we now have Facebook for that so maybe SF should try something else.

Categories: Opinion

Bastarzii lui Rasputin

Radu Romaniuc

Posted on April 24, 2013

Bastarzii lui Rasputin e un roman ca o mare schelă ce se prăbușește sub propria greutate, și puțin de plictiseală.

David Nickle e cunoscut drept un tânăr autor de horror, unul scufundat de critici în râul larg ce curge prin continentul american și se cheamă “Moștenitorii lui Stephen King.” Bastarzii lui Rasputin este al doilea său roman. Au și romancierii blestemul regizorilor de film, care mereu eșuează cu al doilea film al carierei? Bastarzii lui Rasputin nu e tocmai un eșec, fiind o lectură interesantă, chiar dacă nu captivantă, dar nici nu-mi aprinde interesul în vreun fel pentru restul operei lui Nickle.

În roman este vorba despre spioni psihopupu folosiți de sovietici în timpul Războiului Rece, care după încheierea numitului război își văd de diverse lupte și interese, și încearcă să obțină nemurirea. Oau, corect? Nici măcar n-o să încerc să povestesc intriga – e un roman cu spioni paranormali, care construiesc și deconstruiesc iluzii și lumi false, cu mult prea multe personaje care sună la fel și sunt ușor de încurcat între ele, și de zece ori mai lung decât ar trebui. Stilul nu e cel mai reușit. Nickle mai face driblinguri, pierzându-se câteodată în paragrafe pe care le vrea literare, dar care sunt mult prea lungi pentru ce idei exprimă. Ca de exemplu aici, unde avem o comparație repetată de trei ori, dar spunând același lucru (ca să iasă literar, bagi de trei ori, asta e o chestie pe care am aflat-o și eu de curând):

Fusese așezarea cândva doar un sat de pescari? Bine, dar Roma nu fusese cândva o mlaștină – Londra un străvechi avanpost provincial al acesteia – New York City, o mână de triburi cucerite de Londra? New Pokrovskye nu mai era acum un sat de pescari cum nici acele locuri nu mai erau imagini ale propriilor începuturi umile.

Dar Nickle nu e un calofil, și în general încearcă să scrie o proză simplă, de acțiune, a la Tom Clancy. De fapt, romanul cred că vrea să fie unul de aventuri, sau thriller, cu locații exotice – ne plimbăm din Rusia în Afganistan, în SUA și Canada, cu submarine, iahturi, prin deșerturi și orașe secrete; personaje sunt mistici cu puteri supranaturale, spioni abili, mafioți, ba chiar și krakeni giganți; dar totul sună la fel, și plictisitor. Atât de multă imaginație risipită pe invenții când poate ceva sinceritate ar fi servit povestea mai bine.

Ah, încă ceva. Pe tot parcursul romanului apar o mulțime de români, care sunt denumiți generic Românii. Singurul care are un nume, dar moare repede, e un tip pe nume Hzekul. Da, da, exact, acest nume românesc comun. Cu toții am avut la un moment dat un vecin pe nume Hzekul.

NOT.

Mă rog, chestia e că și rușii din roman (adică mai toate personajele) sunt cam la fel de ruși pe cât e numele ăla de românesc.

Am observat prin gazetele noastre online că și unii tineri scriitori de la noi au acest obicei, de a scrie despre personaje din culturi ce le sunt străine. Nu e o idee bună, credeți-mă, sau citiți Rasputin’s Bastards.

Categories: Cărți citite, Văd fantastic și aud sefe

Sub text e musca pe care-ai zdrobit-o cu el

Scrisorile lui Italo Calvino

Radu Romaniuc

Posted on May 15, 2013

Middlesex

Radu Romaniuc

Posted on May 14, 2013

Isn’t anyone alive?

Radu Romaniuc

Posted on May 13, 2013

Două vorbe despre suflet

Radu Romaniuc

Posted on May 2, 2013

Morți pentru toate gusturile

Radu Romaniuc

Posted on May 1, 2013

My beef with Science Fiction and The Sense of Wonder

Radu Romaniuc

Posted on April 29, 2013

Bastarzii lui Rasputin

Radu Romaniuc

Posted on April 24, 2013

Follow “Subtext”

Posted on May 15, 2013

Share this:

Posted on May 14, 2013

Share this:

Posted on May 13, 2013

Share this:

Posted on May 2, 2013

Share this:

Posted on May 1, 2013

Share this:

Posted on April 29, 2013

Share this:

Posted on April 24, 2013

Share this:

Follow “Subtext”